ŞTEFAN AUG. DOINAŞ CĂTRE RADU STANCA

Cuvînt înainte

Scrisorile provin din Arhiva Radu & Doti Stanca. Prima dintre ele, foarte patetică, face parte din schimbul epistolar Radu Stanca – Ştefan Aug. Doinaş privitor la un episod dramatic din istoria Cercului. Şi anume, în speranţa că va obţine aprobarea pentru un „săptămânal literar-artistic-social“, „o publicaţie a Ardealului“, sau măcar pentru cîteva pagini de cultură într-o revistă săptămînală, în anul 1946, I. Negoiţescu a făcut o înţelegere cu reprezentanţi locali ai comuniştilor care intermediau aprobările la Ministerele Propagandei, Informaţiilor şi Artelor, conduse de miniştri comunişti. Lui Negoiţescu şi cerchiştilor le-a fost condiţionată conducerea săptămânalului proiectat, prezenţa în redacţie şi autonomia lor în „partea literar-artistică“, de înscrierea în P.C.R., ceea ce acesta a considerat a fi un „acceptabil compromis“. În urma lui Negoiţescu, au intrat în Partidul Comunist: Doinaş, Regman, Todoran, Enescu, Balea. Radu Stanca, atunci la Sibiu, nu numai că a refuzat să facă la fel, dar, într-o întîlnire din 30 decembrie 1946, de la Sibiu, cu I. Negoiţescu, a catalogat gestul drept „compromiterea oricărei «linii» cerchiste“ şi a Manifestului cerchist. Drept urmare, Negoiţescu a renunţat pe loc la proiectul revistei. Negoiţescu şi Doinaş s-au autoexclus din P.C.R., Regman şi Enescu au fost excluşi. Scrisoarea lui Doinaş arată criza sufletească profundă în care a intrat de pe urma acestui compromis. (I.V.)

 

 

I

 

Dragă Radule,

 

Sunt, desigur, un prieten uituc, egoist şi necredincios. N-aş găsi nici o scuză pentru tăcerea mea îndelungată, dacă n-ar fi infima convingere că, de data aceasta, mă adresez ţie cu alt ton şi cu alte speranţe decât până acuma – dacă n-aş avea credinţă că o anumită schimbare avea dreptul să mă reţină numai pentru mine, interzicându-mi orice convorbire. Fireşte, justificarea aceasta vine „après coup“^[1], şi, ca atare, poate fi lipsită de valoare. Nu e mai puţin adevărat însă, că, ori de câte ori m-am gândit să-ţi scriu, am avut impresia că trebuie să mai aştept puţin, deoarece ceea ce voiam să-ţi spun nu era destul de limpede pentru mine însumi; un scrupul moral mi-a amânat mereu intenţia de a mă dezvălui. Dacă, acuma, n-aş fi convins că nu numai ştiu să spun, dar şi pot, adică am libertatea de a spune – acest scrupul ar fi fost, nu moral, ci estetic, şi ar fi ţinut de o anumită etapă de perfecţionare a discursului: ar fi fost grija pentru formă. Dar lucrurile nu stau aşa. Astăzi pot să-ţi vorbesc, pentru că simt nevoia, şi pentru că am într-adevăr o materie la care să mă aplic; până acuma, îmi era oprită discuţia, pentru faptul că s-ar fi purtat absolut anticipativ; astăzi, însă, discut despre lucruri concrete, trăite.

Aşadar, te rog să mă ierţi – după cum eu însumi m-am iertat, cultivând prezumţia că, schimbarea operată pe socoteala mea, justifica zgârcita cheltuială exclusiv pentru mine a celor două sau trei luni de zile. E posibil ca prezumţia asta să-ţi pară deşartă, ţie, care – eventual – nu împărtăşeşti noile mele convingeri. (Ajuns aci, o hazardată asociaţie de idei, dar automată, fără îndoială – ajutată de o fugară privire asupra rândurilor precedente – îmi procură străfulgerarea că scrisoarea mea este echivocă, sibilină; că reticenţele mele pot părea legate de o mărturisire politică, atunci când, de fapt, ele vizează cu totul altceva; un hohot homeric de râs mă scutură la gândul că schimbarea pe care ţi-o servesc cu linguriţa, ca pe o doctorie, ar putea să ţi se pară înscrierea în p.c.r.^[2]. Nu, dragă, aceasta nu constituie nicio schimbare!)

În fond, o serie întreagă de lucruri s-au lămurit abia odată cu acest „superb act cerchist“^[3], care ne-a adus, pe trei Aşi^[4], într-un partid extremist. Am crezut că pot comite un asemenea lucru, şi încă senin, cu o conştiinţă a datoriei, faţă de Cerc, împlinite. (Înţelegi?: acest infect „Cerc Literar“, cea mai penibilă gogoaşă pe care am înghiţit-o vreodată!) Am crezut că ţine de datoria mea faţă de Nego, şi, prin el, faţă de o prezenţă invizibilă, dar tutelară, ceva asemănător unei Idei – să mă înscriu. Şi aceste ambe datorii erau alimentate subteran de ideea generoasă a unei jertfe momentane pentru ca, mai apoi, cenuşa răcită să nască, intactă şi splendidă, faimoasa pasăre Phönix. (În felul acesta, D. Kernbach^[5] lovi trei păsări cu o singură încărcătură!) Perfect. M-am înscris. Fără nazuri, fără dramatisme. Iată însă – şi abia acum începe mărturisirea mea – că mă văd în imposibilitate de a mă ţine de angajament. Am crezut că voi strânge alte mâini umane, că voi trece un oarecare prag, că voi asista la obişnuite şedinţe politice etc. Iată, însă, că mi-este imposibil să descriu mişcarea iniţială pentru a pleca la şedinţe, mi-este odios gândul că aş putea călca peste acel prag, mi-este scârbă să particip la orice discuţie. Nu-mi aflu suficient cinism pentru a răspunde întrebărilor inoportune de pe stradă, că m-am înscris din interes, pentru a depăşi o condiţie materială care ameninţa să mă depăşească ea pe mine. Mi-i ruşine să spun ce-am făcut. Liliala persoană a lui Nego mi-a devenit nesuferită, pentru că o inconştientă şi automată purgaţie egoistă a încărcat-o pe ea cu toate responsabilităţile actului meu; de câte ori dau mâna cu Nego am impresia că ating un manechin care poartă stigmatele infecte, vărsătura rebelă, pe care stomacul meu moral (sau politic?!) a eliminat-o cu furie. Niciodată nu am însoţit decât cu simpatie (fie chiar voit superioară) gafele lui Nego în materie de oameni; acum însă, simt nevoia de a deveni brutal, de a mă descărca de o forţă nedemnă pe care o simt acumulată în braţul care a iscălit, şi care mă doare ca o coptură. Tatălui meu, care e un om practic şi nu iubeşte eroismele gratuite, şi deci nu-mi pretinde a fi martir, pentru că nu înţelege iubirea pentru o idee – mi-a fost ruşine să-i spun ce-am făcut. Sunt mereu obsedat, că individul cutare de pe stradă mă va fixa curios ca pe un ciudat animal politic care s-a desăvârşit călcând în formaţia viitorului rege Gh. Gh. Dej.

Ştii ce însemnează toate acestea? Însemnează că… dar să nu anticipez; să-ţi servesc vreo câteva. Ai văzut că cenzura aplicată de Nego, cu prilejul acelei faimoase lecturi de filosofia matematicilor pe care am făcut-o, m-a enervat; am fost foarte contrariat că mi se pretindea să citesc un lucru şi nu altul, atunci când gimnastica minţii era aceeaşi; (dacă nu mai salutară în primul caz decât în al doilea!); tu ai găsit pledoaria mea de apărare nefondată, şi, discret, ai tăcut; Nego însă m-a bătut la cap. Ca un bun prieten, mai tânăr, am concedat că pot greşi, şi atunci, l-am schimbat pe Léon Brunschvicg, care-mi vorbea despre Descartes, Leibniz, Spinoza, Kant – cu Albert Béguin, care-mi vorbea despre Novalis, Nerval, Jean Paul, Tieck etc. Urmarea? M-am plictisit îngrozitor şi mi-a fost imposibil să termin cartea: toate lucrurile cuprinse acolo nu mă interesau absolut deloc, toată sforăiala franţuzului acela mă enerva, ca o streaşină care picură uniform în acelaşi loc şi plescăieşte; n-aveam, domnule, ce să-nvăţ din cartea aceea, şi nu găseam nimic ce să gust. Din toată cartea nu mă alegeam cu nimic, decât ca formă concretă, anticipată şi degenerată, a unor lucruri pe care le-aş putea scrie şi eu, azi sau mâine. Mă aflam într-o situaţie precară, până ce Nego mi-a servit un argument luminos, care a limpezit toată perspectiva în care ne aflam, unul şi altul; mi-a spus: Brunschvicg e o lectură de prisos şi inoperantă; citeşte pe Béguin dacă vrei să devii poet, dezvoltă-ţi eul poetic etc. Atunci m-am lămurit, şi de-atunci sunt lămurit. M-am lămurit atât de bine, încât îmi dau seama cât de penibilă va fi fost pentru tine o veche scrisoare a mea în care, în legătură cu epuizata ta flacără pentru Irina^[6], te îndemnam să faci din această întâmplare concretă o experienţă de literatură. Această concepţie o cultivă şi Nego şi ea constituie nivelul estetic al celor din „Cerc“. Înţelegi ce mi se reproşa mie? Nu faptul că citesc un lucru sau altul, ci faptul că unul se pretează la literatură iar celălalt nu! În felul acesta pusă problema, înţeleg de ce pledoaria mea a fost neconvingătoare pentru voi: e absurd să susţii că citind pe Descartes poţi scrie mai uşor poezii decât citindu-l pe Baudelaire! Eu n-aveam dreptate, n-aveam şanse. Dar şi voi eraţi cu totul vitregi, atunci când îmi impuneaţi sistemul acesta fix, rigid, sec. Desigur, atunci când vrei să comiţi poezii, citeşti pe Baudelaire nu pe Descartes; dar atunci când nu vrei să comiţi poezii, ci, de pildă, să aprofundezi poezia, să obţii o perspectivă proprie, atunci e de preferat Descartes. Mai mult, Descartes e de preferat când vrei să cunoşti teoria poeziei, chiar [a] lui Valéry, eseistul – şi aceasta pentru motivul binecuvântat că eul poetic nu se dezvoltă în afară sau împotriva eului intelectual în genere, ci în concordanţă cu el, în luminile acestuia. Citeşte-l pe Valéry, şi te vei izbi continuu, sub fraza lui întoarsă şi pedantă, de fraza largă, rămuroasă a lui Descartes, care, lărgind, subteran, perspectiva, aplică, anticipativ, consideraţiile valéryene asupra poeziei, la totalitatea lumii extensive şi inteligibile. Ştiu că Nego va fi, şi el, de acord cu aceste fraze ale mele; nu-i va conveni, însă atunci când voi spune că nici capul nu mă doare, nici preocuparea mea esenţială nu este de a comite versuri; că toate perspectivele estetizante, care tind să transforme orice act al vieţii în experienţă literară (sau, în caz contrar, să-l împroaşte cu ridicul!) mă agasează, şi-mi stau ca un cârnat la stomac; că preocuparea permanentă de a „crea“ ceva mă face să râd sau mă lasă rece, absolut rece; că din punctul meu de vedere – şi, vai, ce târziu îmi dau seama că este singurul just şi mântuitor! – un birjar cinstit, care-şi face datoria strigând şi invectivând pietonii leneşi sau neatenţi, este infinit mai preţios, pe plan de umanitate, decât filfizonul, îmbâcsit de principii estetizante, care pozează în „maudit“ pentru a completa, cu fiinţa lui concretă, artificiul penibil al unei opere scremute la temperatura 0°.

Ştii ce însemnează toate acestea? Acuma-ţi pot răspunde: însemnează că sunt dispus să joc football cu mingea estetică, dar nu să-mi frâng gâtul din cauza ei, să privesc oamenii cruciş pentru că nu ştiu cine-a scris: „Et les fruits passeront la promesse de fleurs“^[7]… Însemnează că planul moral, care singur mă interesează (pentru că cel religios nu este accesibil atât de uşor, ci este cu totul dificil), îl găsesc nespus mai indicat pentru fiinţa mea; şi asta tocmai pentru că-mi permite şi mă obligă să mă mişc într-o lume concretă, cu fiinţe vii, care sufăr şi se bucură – şi nu într-una abstractă şi rece cum este aceea a viziunii estetice. Vreau să devin un om moral; adică să ştiu că fiecare gest al meu, fiecare act mă angajează faţă de un alt om sau faţă de o idee personificată, iar nu faţă de o fantoşă a imaginaţiei. Nu vreau să mai jignesc pe aproapele meu de dragul cutărui vers, ci să scuip pe toate versurile din lume de dragul aproapelui meu; nu mai vreau să citesc o pagină şi pe urmă s-o bag în maşina de versuri, iar „Cercul“ să adune cu lopata secreţia mea estetică; dacă citesc, citesc de dragul de a citi, sau de a cunoaşte, de a împărtăşi poate şi altuia, iar nicidecum din necesitatea de a face literatură, operă de creaţie.

Nu vreau să mă mai întind, să te mai reţin. Îţi voi spune doar că prietenii noştri o duc bine. Sîrbu^[8], asistent, e foarte generos. Deliu^[9] aşteaptă un certificat pentru a declina milităria. Enescu^[10] face amor şi filosofie; a demisionat din p.c.r.. Iencica^[11] şi Dominic^[12] ne-au invitat, la distanţă de 2 zile, la câte un chef acasă la ei: aniversări fericite. Cu Nego nu vorbesc şi ne salutăm oficial. Regman e amabil şi totodată sec. Tudor Bogdan^[13] se plimbă cu fete. Cotruş^[14], ca de obicei, vechiul meu prieten, iubeşte cumplit. Todoran^[15] e sobru şi tace. Jacquier^[16] îl bârfeşte pe Nego. Etc.

E mai bine de un an de zile de când nu te-am văzut. Între timp, după câte am auzit, trupul tău a fost măcinat de trei boale consecutive. Dacă doresc să te văd şi să te pipăi, este poate şi pentru motivul invocat de apostolul necredincios. În felul acesta pe lângă bucuria de a te şti lângă mine, concret, cum te păstrează amintirea, aş mai avea şi o bucurie, care poate fi a unei lumi întregi care crede la fel cu mine: apărând de sub înfăţişarea ta, probabil schimbată, inteligenţa şi spiritul tău neobosit, deşi poate obişnuit la alte popasuri decât cele trecute, apar şi apără credinţa mea în deşertăciunea oricărei teze materialiste.

 

Te sărut.

Ştefan Aug. Doinaş

 

Cluj, 28 ianuarie 1947

 

 

II

 

Dragă Radule,

 

Nu este scrisoarea pe care o aşteptam de la tine; este, totuşi, scrisoarea care mă întăreşte în noile mele convingeri. Desigur, judecând numai asupra conţinuturilor ei, aş avea dreptul de a fi dezamăgit (şi, în sensul acesta, am scris prima propoziţie); dar gândindu-mă la tonul franc, la expresia directă şi fără pic de intenţii literare, care-ţi erau, cândva atât de obişnuite, îmi dau seama că, de fapt, scrisoarea ta este pentru noua mea atitudine; şi că ceea ce nu trădează explicit, totuşi implică.

Nu este scrisoarea pe care o aşteptam, deoarece susţine că starea mea sufletească de acum e doar o revenire la bunul-simţ iniţial, pierdut o clipă – ceea ce eu nu găsesc. Ar fi aşa, dacă toată starea mea ar fi produsul acelui „superb act“; dar nu este produsul lui. E o simplă coincidenţă. Recunosc: e absolut firesc ca să revin asupra „actului“ greşit; dar nu evidenţa acestei greşeli a luminat în mine o serie de lucruri; ci, pur şi simplu, această greşală a fost luminată ca atare de o radicală transformare interioară. Sunt de acord că niciodată n-au lipsit din Cerc, pe faţă sau subteran, consideraţiile morale, că niciodată nu ne-am dedat la libertinaj. Dar de data aceasta, la mine, e vorba de altceva. Până azi, valorile morale alimentau, pigmentau preocupările şi, să zicem, realizările noastre, dându-le o semnificaţie, de ordinul al doilea, pe plan de umanitate. Acum, însă, la mine, e vorba de o cu totul altă ierarhie lăuntrică. M-am trezit brusc că valorile pe care le ştiam în subsidiarul celor estetice, eliberându-se de vasalitate, au devenit suverane. Întreaga mea afectivitate, legată cândva de problematica atelierului literar, o văd azi orientată altfel. Această situare sub ori spre valoarea morală nu vine din dispreţul celei estetice, şi, sper, nici din complexul de inferioritate al vulpii cu strugurii prea acri. Nu sunt duşmanul vechilor mele preferinţe; însă, în noua sferă, nu-mi mai pot permite în cadrul libertăţii mele să-mi pun problemele vechi. Rotunditatea persoanei umane – fără grija estetizantă pentru „personalitatea literară“, fără ambiţia ierarhiei culturale – este singurul lucru care actualmente mă interesează. Ar putea să te jeneze frecvenţa cu care pronunţ cuvântul moral; ţin de datoria mea să te anunţ că faptul că ai putea râde de „ticul“ meu moral mă interesează mai puţin decât, odinioară, opiniile tale asupra activităţii mele literare (când, ştii, desigur, ce mult m-ai ghidat, şi ştiu cât îţi datorez!). Într-o anume măsură, dintr-un anume unghi, atitudinea mea e absolută, şi nu mă sinchisesc de nici o părere externă. Orientarea mea se face spre oameni, nu spre a le degusta reacţiile, ci spre a-i înţelege ori ajuta. În sensul acesta, în măsura în care eşti de acord cu mine, particip la acest acord ca la corespondenţă morală; în măsura în care nu eşti, mă detaşez, fără afecte, ca de ceva care iese din sfera mea. Fireşte, dincolo de principii, prietenia noastră îşi are şi ea cuvântul, greutatea ei.

De altfel, am impresia că, fără să vrei, tu întăreşti poziţia mea. Reabilitarea unui Goga, în orizontul Cercului, înseamnă pentru mine, pe lângă revalorificarea implicaţiilor extraestetice în artă, dovada labilităţii criteriilor estetice cu care am operat până acuma; sau, cel puţin, insuficienţa lor pentru un om concret. Poet mare, sau poet mic – e, la urma urmei, treaba lui Goga; ceea ce înregistrez este orientarea iniţială a ta spre el, dictată, desigur, nu de consideraţii estetice; că aceste consideraţii vor interveni totuşi – e altceva: ele constituiesc un epifenomen, de care pot, şi fac abstracţie completă.

Recunosc, însă, că în acelaşi timp, scrisoarea ta a adus o corecţie situaţiei mele. După cum există o perversitate estetică, există şi una morală: aceea de a pune problema morală acolo unde nu se pune. Îndată după lectura scrisorii tale, am fost tentat să trimit la dracu’ toate gândurile despre Cerc; recitind, am văzut că aş putea greşi. Desigur, realizarea exclusiv estetică a Cercului nu mă interesează; însă, în măsura şi clipa când această realizare devine un act moral sau politic-naţional, ea mă cheamă, mă angajează. Şi, ca şi prietenul nostru Cotruş, (de la care multe am învăţat!) – asta doresc: să mă angajez: fie faţă de mine însumi în acţiuni asupra aproapelui meu, fie faţă de neamul meu. Aici atinge scrisoarea ta fibra cea sensibilă. Pentru că, şi desigur că ai ştiut lucrul acesta, a-mi imagina reşedinţa noastră şi lucrul mâinilor noastre într-un imperiu olimpian, supra-naţional şi cu totul amoral – un fel de republică utopică a purismului estetic – şi să mă pasionez de o astfel de menire a Cercului, îmi este imposibil.

Ei bine, toate lucrurile care ţi le spun acuma nu au fost nici spuse, nici trăite în Cerc – oricât ai susţine tu că da. N-au fost, şi nici nu sunt. Probabil că tu, interior, ai lucrat conform unor norme care nu înghiţeau deformaţiile denunţate de mine; însă, concret, nu ai împiedicat pe nimeni de a le cultiva; iar, în Cerc, nu numai unul singur s-a dedat unor asemenea aberaţii. Admit că poziţia explicită, publică, oficială, a Cercului a fost una de moderaţie; însă în atelier, zi de zi, fiecare desfiinţa acest cadru general, introducându-şi optica personală deviată. La urma urmei, nu doresc neapărat să polemizez pe ceea ce Cercul a fost; mă întreb însă dacă mai doreşte să fie ceva. Şi reţin din partea ta atitudinea, pe care o doresc mai mult decât numai metodică, prin care îndepărtezi prejudecăţile estetizante din chiar câmpul literelor (fiindcă faptul de a-l citi pe Goga, care nu poate servi la formarea „eului poetic“ al tău, asta înseamnă!); după cum şi tu vei reţine în parte-mi că „superbul act cerchist“ n-a fost decât o ocazie care mi-a permis să văd just poziţia principiilor mele.

Cred că activitatea bachică şi erotică, din Cluj, a Cercului se datoreşte şi lipsei tale: echilibrul interior a fost deranjat şi rămâne până ce vei apărea aici. Episodul, cu ecou prelungit, Nego-Enescu cred că ar fi fost mult retuşat dacă ai fi fost aici. Desigur, Nego nu e un om rău, sau un prieten infidel; din contră. Însă, înclinarea spre gafe nu e chiar-chiar atât de candidă la el cât susţii tu. În problema „actului“^[17] nu vreau să arunc pe capul lui toate responsabilităţile; de altfel, rareori Nego a izbutit a fi făcut responsabil chiar numai pentru actele sale! Ulterior „actului“, el are o anume vină, şi umbra ei îl învăluie încă, şi ne învăluie şi pe noi. De altfel, prea puţin mă interesează dacă şi cât este vinovat. Ceea ce mă interesează e faptul că anumite fapte nu mă mai interesează. Să fim bine înţeleşi: nu e o privaţiune literară; nu. Dar nu mai lucrez automat, ci numai când simt că am ce lucra, că trebuie să lucrez. (Să vreau neapărat a lucra nu se pune problema: ar fi o perversiune estetizantă.) Dar încă o dată să fim bine înţeleşi: nu mă preocup de problema morală pentru motivul de a o integra, de pildă, poeziei mele; nu voluntar vreau să introduc implicaţii extraestetice în opera mea. Nu de aceea citesc filosofie, sau practic asceza: ar fi absurd şi… estetizant. Nu doresc să scriu poezie de cunoaştere, nici să înfiinţez orfelinate. Totul îşi are limitele lui. Până la aceste limite, însă, doresc a deveni om. Fireşte, nu deosebirile de lectură cu Nego m-au împiedecat. (Ar fi, de altfel, şi absurd, deoarece ar trebui să rezulte că el este un om, ceea ce nu găsesc!); aceste deosebiri nici nu mă îndepărtează, de altfel, de el, pentru că eu sunt mai elastic decât mă crede el; dogmatismul meu e numai în mine şi pentru mine. Nu strâng însă mâna lui Nego atunci când, exclusivist şi bigot, îmi impune unităţile lui de măsură. El trebuie să înţeleagă că sunt unele lucruri pe care le-am depăşit, să nu-mi provoace intoxicaţii estetice. Ştiu că Nego va spune: „Nimeni nu te împiedecă, domnule, de a deveni un sfânt, sau măcar un filantrop…“. Să devin sfânt, desigur nu Nego mă va împiedeca; dar să iubesc oamenii, aşa cum, etimologic, filantropia înţelege, el mă opreşte atâta timp cât vine şi mă obligă la microscopul lui, la lumina genialităţii lui, să văd lumea. Fireşte, are şi el felul lui moral de a fi; dar acesta nu ţine de morală, ci de un anume „moralism“, [pe] care nu-l înţeleg şi nici nu-l aprob. Are şi el intransigenţa lui naţională, dar concepe să uzeze de ea arbitrar sau cu subînţelesuri. Admit: e un prieten foarte bun. Pretind însă să îmi admită că şi eu îi sunt. Sau, dacă nu întocmai, totuşi, numai cu atât mai puţin foarte bun, cu cât nu-l las să-mi devie mai mult decât foarte bun; – iar asta, numai din prejudecata de a rămâne liber.

Nu vreau să fiu însă liber faţă de principiile pe care, tu, optimist, le afli la fundamentul Cercului – dar pe care eu le văd numai postulate. Dacă insişti asupra acestei chestiuni, îţi voi reproduce argumentele lui Hume care, înlăturând calităţile empirice nu izbutea să vadă substanţa. În fond, există, în Cerc, moderaţia artistică, moralitatea, naţionalismul? Eu cred că-ţi pot spune, jumătate în glumă, jumătate serios, că există doar „Povestea tristă a lui Ramon Ocg“,^[18] chefurile, orgiile, şi „superbul act cerchist“. Îndepărtează aceste empirii şi nu afli decât… postulatele tale.

Regret că scrisoarea asta nu e senină, cum ai dorit-o, poate va fi următoarea. Voi îndulci sfârşitul epistolei mele, anunţându-te că sunt foarte îndrăgostit; (n-aş vrea ca acest „dulciu“ să-ţi provoace un zâmbet… amar!) împreună cu Cotruş, deci, particip la structura a două cupluri care, uneori, se socotesc fericite. Deliu e undeva la Huedin şi i-a cerut lui Sîrbu „Psihologia educaţiei“. E semnificativ? Nego îşi scrie operele fundamentale: romanul şi piesa. L-am văzut la Jacquier (am aflat, acolo, că Emil Isac e un f. mare poet maghiar şi că Eminescu e un diletant pe lângă Lenau.) Sîrbu e… asistent. Cotruş, probabil, îţi va scrie. Enescu este existenţialist în seminarul lui D.D.. Regman şi Todoran sunt singurii „celularzi“. Aştept veşti de la tine.

 

Al tău

Ştefan Aug. Doinaş

 

Cluj, 16 febr. 1947

 

 

III

 

Dragă Radule,

 

Regret că nu sunt, încă, în măsură să-ţi comunic ceva pozitiv în legătură cu problema mutării tale în Capitală. Am fost la Avram^[19], care, vorbind foarte elogios despre tine şi aruncând responsabilitatea deciziei asupra altora, a spus că deocamdată nu te poate ajuta, dar că îndată ce se vor crea alte condiţii la Minister va fi fericit să-ţi fie de folos. Eu am să-l bat din nou la cap, după ce se va reîntoarce de la Berlin, unde este plecat cam de vreo săptămână şi unde nu va sta mai mult de 21 de zile.

Ieri şi azi, împreună cu Nego, l-am căutat pe Crohmălniceanu^[20] pentru a vorbi cu el în legătură cu chestiunea ta. Iată cum s-a anunţat această nouă pistă: în calitate de redactor al „Vieţii Româneşti“, el m-a căutat pentru a-mi publica „O discuţie în azur“. Interesându-se de situaţia mea şi aflând că intenţionez să intru ca redactor la revista de teatru, al cărui şef va fi Horia Deleanu^[21], fastul Croh s-a oferit să vorbească cu acesta (prieteni intimi!) şi cu Paul Cornea^[22]. Aflând despre această amabilitate, Negoiţescu a sugerat ideea de a o folosi în vederea aranjării situaţiei tale prin Cornea. Hârtiile trimise prin Victor Iancu^[23] vor ajunge la destinaţie, fii liniştit. Îndată ce vom şti ceva clar, îţi voi scrie din nou.

Acuma despre mine. Crohmălniceanu a vorbit deosebit de entuziasmat despre „Revista Cercului Literar“ în general şi despre poezia ta şi a mea în particular. Am de gând să-i dau să-mi publice „O discuţie în azur“ şi „Five o’clock“, dar numai însoţite de alte 3-4 poezii, pentru că în felul acesta, semnând într-o atare revistă, măcar să-mi fac cunoscute câteva poezii reprezentative. Tu ce părere ai?

Am o mare rugăminte. Pentru a intra la revista de teatru, sunt susţinut de Avram şi de Bărbuţă^[24]. Dar lucrurile depind de Horia Deleanu (cu care a vorbit Sorana^[25] şi, sper, şi Crohmălniceanu) care, în calitatea sa de şef redactor, are tot interesul să-şi aleagă oamenii cu care va lucra. Cum eu, sincer vorbind, n-am avut niciun contact oficial şi susţinut cu problemele şi lumea scenei, este greu să fiu recomandat la modul obiectiv; cel mult i se poate vorbi despre posibilităţile condeiului meu în general, despre interesul de amator faţă de teatru, despre teza de licenţă despre „Tragic şi demonic“^[26] etc. Având în vedere că intrarea la această revistă e posibilă numai în cazul în care H. Deleanu aprobă, iar el va aproba numai fiind convins că va face o bună achiziţie – cred că ar fi cazul să intervii şi tu, chiar scriindu-i, deoarece, după câte ştiu, îi montezi o piesă. Dacă poţi, te rog fă-o cât mai repede. Intrarea la aceasta revistă mi-ar aranja câteva lucruri importante: salar, buletin, spectacole etc.

Bucureştiul îmi place foarte mult şi nu mai am de gând să-l părăsesc. Deocamdată însă n-am aranjat, materialmente, mare lucru.

Transmite, te rog, frumoasei tale soţii întreaga mea prietenească admiraţie, precum şi dorinţa de a o vedea cât mai curând pentru a-i prezenta verbal omagiile mele, odată cu salutările prietenei ei Luci Pintea, pe care am cunoscut-o aici şi cu care am convorbit despre voi, în timp ce Ştiinţa-Cluj pierdea match-ul cu C.C.A. Află însă, scumpul meu, că fiinţa pe care o iubesc este altcineva.

Am aflat cu neplăcută surprindere că micul Barbu^[27] este încă suferind. Îi urez grabnică însănătoşire.

Vă sărut cu drag pe toţi

Doinaş

 

P.S. Amintindu-și cu multă căldură despre întâlnirea voastră, amfitrionul meu Stere Popescu^[28], în care am descoperit un admirabil prieten şi un rafinat poet, îţi transmite salutări.

D.

 

Bucureşti, 3 nov. 1955

 

 

IV

 

Dragă Radule,

 

Îţi fac urările de Anul Nou cu întârziere, dar din toată inima, ţie şi familiei tale. Am rămas de sărbători în Capitală, mereu ca musafir la Stere; se pare însă că, în curând, va trebui să aflu o altă formulă, care să nu-l mai incomodeze.

Situaţia mea s-a aranjat oarecum: sunt redactor la revista „Teatrul“. Îţi mulţumesc din inimă pentru ajutorul dat în privinţa aceasta. După date certe, ştiu că Deleanu este acela care m-a luat, oarecum cu forţa, iar Avram nu este altceva decât un tip penibil, timorat, cu toate defectele omului care vrea neapărat să parvină. Deocamdată, de la 1 ian. lucrăm vreo zece inşi, urmând ca ceilalţi să intre de la 1 feb. Munca în redacţie e stupidă, complet lipsită de interes, oamenii anoşti, după cum se anunţă de altfel şi revista. Până în sept. vom apărea o dată la două luni, începând din martie; după aceea, lunar. Şeful va rămâne probabil Deleanu, dar lucrul nu pare sigur; s-ar putea ca peste el să apară un nume cu mai multă autoritate. Şeful adjunct şi secretarul de redacţie lipsesc deocamdată. Ceilalţi: Tornea^[29], Mirodan^[30], Mănescu^[31], Băleanu^[32], Cincu^[33], şi o femeie, Ralea^[34]. Singurul suportabil este Potra^[35], vechi amic din Cluj al lui Regman.

În cadrul decadei teatrelor din provincie, care va fi oglindită în numărul 2, pe mai, al revistei, eşti programat – la sugestia lui Deleanu – cu un articol asupra problemelor şi activităţii din teatrul din Sibiu; nu ştiu dacă eşti dispus să vii cu ceva pe linie; scrie-mi, să vedem ce pot face.

Eu mai stilizez pe la Espla şi Cartea Rusă, pentru a-mi uşura existenţa. În Viaţa Românească, pe ianuarie, îmi vor apare trei poezii: „O discuţie în azur“, „Baladele schimbului în natură“ şi „Lucullus plângând pe ruinele oraşului Amisus“ – preţul intrării mele la revistă: prima este o artă poetică progresistă, a doua o poezie a economicului, iar a treia – antirăzboinică. De unde distihul:

„Pe o tristă pistă anticotropistă

a pătruns poetul, silnic, la revistă“.

Chiar azi am vorbit cu Croh, care a stat de vorbă aseară cu Paul Cornea. Regret că rezultatul este nefavorabil. La telefon, mi s-au relatat următoarele:

La intervenţia lui Crohmălniceanu, Cornea l-a întrebat: „Îl cunoşti bine?“. El a răspuns: „Nu, dar ştiu că e un bun poet şi un talentat director de scenă…“. Cornea l-a întrerupt: „Atunci nu mai interveni pentru el…“.

Îmi pare nespus de rău că nu izbuteşti să te smulgi din Sibiul acela devenit de nesuferit, pentru a ne regrupa cu toţii aici: poate că totuşi, trecând prin purgatoriul unei alte localităţi, vei reuşi să te apropii. Dar cred că e nevoie ca anumiţi oameni să slăbească ca putere şi poziţie în minister, pentru a izbuti să sperăm un rezultat mai bun.

Nego şi Balotă sunt încă la Cluj. Regman a sosit azi şi va încasa vreo 13000 lei pentru cele două volume din Bolintineanu. Desigur, ai aflat că e redactor la Espla, secţia clasici români.

Trimite-mi piesa ta pentru tineret şi comunică-mi intenţiile.

Scrie-mi cum mergi cu piesa lui Deleanu, şi – eventual – ce aş putea să-i comunic din parte-ţi. De-asemenea, dacă crezi că-ţi pot fi de folos, voi cere să plec la Sibiu pentru a vedea ceva acolo şi a scrie în revistă. De pildă, pentru numărul 1, Bărbuţă, din Minister, va scrie despre „Împărătiţa lui Machidon“^[36] (uf!) pe mai multe scene; dar ea n-a văzut decât Bucureştiul şi Piteştii; eventual va merge şi la un alt teatru; tu ce-ai făcut din ea?

De când sunt aici n-am lucrat nimic deosebit; câteva versuri de dragoste – din motive binecuvântate şi, se pare, deja cunoscute întregii suflări româneşti. Am în plan o foarte interesantă viziune asupra „Conjuraţiei lui Catilina“^[37].

Puiu Cotruş e bolnav de hepatită şi colită la Oradea; Enescu, de schizofrenie la Cluj; Petroiu, de dipsomanie la Arad; Sîrbu, de ciroză, mi se pare tot pe la Cluj (în concediu de creaţie pentru un volum de nuvele la Espla) – straşnic bilanţ, ce zici?!

Negoiţescu plănuieşte ceva, de felul şi însemnătatea „manifestului“ nostru din 13 mai. Balotă s-a făcut remarcat cu foarte interesante pagini de jurnal.

Iată, în fugă, totul. Aştept veşti de la tine, pe larg, cu indicaţii precise.

Al tău,

Doinaş

 

4 ianuarie 1956

 

Scrie pe numele lui Stere, fără altă indicaţie pe plic: S.P. Buc., Sfinţii Apostoli, 40, etaj III, ap. 9.

 

 

 

Transcriere şi colaţionare de Ştefan Bolea şi Marta Petreu

Note de Ion Vartic

^[1]     Vezi nota 2.

 

^[2]     În speranţa că vor avea din nou o revistă sau măcar cîteva pagini culturale independente estetic într-o publicaţie editată de autorităţile procomuniste, I. Negoiţescu şi cîţiva dintre cerchiştii aflaţi în acei ani la Cluj, şi anume Doinaş, Regman, Todoran, Enescu, Balea, s-au înscris în 1946 în P.C.R.. După întâlnirea lui I. Negoiţescu, din 30 decembrie 1946, la Sibiu, cu Radu Stanca, au renunţat însă şi la ideea revistei, şi la proaspăta lor apartenenţă la P.C.R., partid din care unii s-au retras, alţii au fost daţi afară.

 

^[3]     Formula prin care Radu Stanca a dezaprobat categoric compromisul făcut de cerchişti cu partidul comunist.

 

^[4]     Cei „trei Ași“: I. Negoiţescu, ªtefan Aug. Doinaș, Cornel Regman. Lor li s-a opus „Asul de treflă“, adică Radu Stanca.

 

^[5]     Mihail Kernbach, şeful Catedrei de Medicină Legală, apoi decan procomunist al Facultăţii de Medicină din Cluj. A încercat să îi ajute pe cerchişti să primească viza de apariţie a unui săptămânal cultural-social-politic.

 

^[6]     Irina Beu, iubită a lui Radu Stanca, din perioada lui donjuanistă.

 

^[7]     François de Malherbe.

 

^[8]     Ion D. Sîrbu (1919-1989), cerchist, prozator şi dramaturg. Între 1946-1948, asistentul lui Liviu Rusu la Catedra de Estetică de la Literele şi Filosofia din Cluj şi conferenţiar la Conservatorul de Artă dramatică (1947-1949).

 

^[9]     Deliu Petroiu (1922-2008), cerchist, profesor de Istoria artelor la Universitatea din Timişoara. Către sfârşitul vieţii sale a publicat Cartea prietenilor mei (2006), cu evocări ale cerchiştilor, însoţite de corespondenţa primită de la ei.

 

^[10]    Radu Enescu (1925-1994), cerchist, eseist, critic literar. Redactor la Tribuna şi Familia.

 

^[11]    Radu Iencica, medic la Clinicile Universitare din Cluj.

 

^[12]    Dominic Stanca (1926-1976), actor şi poet.

 

^[13]    Tudor Bogdan, pseudonimul de poet al lui Ioan Regman (1924-2009), fratele lui Cornel Regman.

 

^[14]    Ovidiu Cotruş (1926-1977), cerchist, eseist şi critic literar; postum, printre altele i-a apărut un important volum de Meditaţii critice.

 

^[15]    Eugen Todoran (1918-1997), cerchist, istoric literar, profesor şi rector al Universităţii timişorene.

 

^[16]    Henri Jacquier (1900-1980), istoric literar francez, stabilit în România. Director al Institutului Francez din Cluj, profesor şi şef de catedră la Facultatea clujeană de Litere.

 

^[17]    Vezi notele 2 și 3 de la scrisoarea din 28 ianuarie 1947.

 

^[18]    Micul roman suprarealist (1941) al lui I. Negoiţescu.

 

^[19]    Mircea Avram, membru al cenaclului „Orizonturi noi“ din Sibiu, ajuns funcţionar în Ministerul Culturii.

 

^[20]    Ovid. S. Crohmălniceanu, critic literar, redactor şef-adjunct la revista Viaţa românească; îi aprecia pe cerchişti şi a încercat să îi ajute să reintre în viaţa literară. Nu întâmplător, deci, Crohmălniceanu, împreună cu Klaus Heitman, le va dedica ulterior studiul comparatist Cercul Literar de la Sibiu și influenţa catalitică a culturii germane (2000).

 

^[21]    Horia Deleanu, primul redactor şef al revistei Teatrul.

 

^[22]    Paul Cornea, istoric literar, atunci director general al Direcţiei Instituţiilor de Spectacole din Ministerul Culturii.

 

^[23]    Victor Iancu (1908-1981), estetician şi comparatist universitar, influent prin specializarea lui în fenomenologie şi axiologie.

 

^[24]    Margareta Bărbuţă, cronicar teatral, lucra în Ministerul Culturii.

 

^[25]    Sorana Coroamă-Stanca, regizoare de teatru, soţia lui Dominic Stanca.

 

^[26]    Studiu neterminat, apărut numai în 1980.

 

^[27]    Barbu, fiul Dorinei şi al lui Radu Stanca.

 

^[28]    Balerin, partenerul coregrafic al lui Irinel Liciu.

 

^[29]    Florin Tornea, teatrolog.

 

^[30]    Al. Mirodan, dramaturg.

 

^[31]    Theodor Mănescu, dramaturg.

 

^[32]    Andrei Băleanu, teatrolog, foarte influent în epoca realist-socialistă.

 

^[33] Ion Cincu, redactor al revistei.

 

^[34]    Catinca Ralea, fiica lui Mihai Ralea, traducătoare şi jurnalistă.

 

^[35]    Florian Potra, traducător din italiană, eseist.

 

^[36]    Împărătiţa lui Machidon, piesa păşunist-socialistă a lui Tiberiu Vornic şi Ioana Postelnicu.

 

^[37]    Proiect al unei tragedii.