MIRCEA MOŢ, O ANTOLOGIE ŞTEFAN BACIU

În a sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu scria că poezia lui Ştefan Baciu „în ce are promiţător este de tip confesional şi cântă copilăria hoinară (Poemele poetului tânăr)“. Precum un Voronca, era de părere criticul, Ştefan Baciu ca „atâţia alţii face «poezia poeziei» ridicând un cult poemului“ pentru ca, mai târziu, cu volumul din 1939, Drumul în anotimpuri, poetul să se orienteze către „o poezie de intimitate cu ecouri din Francis Jammes şi Ion Pillat, însă într-un ton simplu, tineresc“.

Poezia din recenta antologie Ştefan Baciu, O sută şi una de poezii (antologie, prefaţă, notă asupra antologiei, fişă bibliografică şi selecţia reperelor critice de Alexandru Ruja, Bucureşti: Editura Academiei, 2021) nu se dezice în totalitate de experienţa începutului şi a debutului. „Nu sunt mai multe puncte de plecare“ consideră un George Steiner, în pagini admirabile dedicate începutului scrierii sau actului de cultură: „Incipit: semeţul termen latin care semnifică startul supravieţuieşte în cuvântul «început». Scribul medieval marchează primul rând nou cu o majusculă iluminată. În spaţiul unei asemenea litere colorate cu carmin sau auriu, iluminatorul desenează animale heraldice, dragoni în lumina răsăritului, cântăreţi şi profeţi. Iniţiala – termen care semnifică începutul sau întâietatea – acţionează ostentativ, ca o fanfară. Ea trâmbiţează maxima lui Platon – ce necesită a fi demonstrată – conform căreia, fie că vorbim de lucruri sau de oameni, originea ocupă primul loc în ordinea importanţei“ (Gramaticile creaţiei, traducere din engleză de Adina Avramescu, Bucureşti: Humanitas, 2015, p.7). Fac această afirmaţie gândindu-mă că poetul îşi tempera printr-o atitudine ce trimitea la un stil „sinceritatea“ confesiunii din perspectiva unei conştiinţe poetice care reconsidera această confesiune în alt orizont decât al sensibilităţii adolescentine. Critica literară confirmă de altfel această idee. Pompiliu Constantinescu citea atent debutul lui Ştefan Baciu şi punea un diagnostic exact: el s-ar caracteriza „printr-o mistică «a poetului şi a poeziei»“. Radu G. Ţeposu reţinea că la Ştefan Baciu experienţa poetică „este echivalentă cu cea existenţială, iar fervoarea simţurilor, asimilată tensiunii creatoare“. Poetul la care se remarcă la început stiluri diverse, „o combinaţie de stiluri diverse“, este mai târziu „un poet cosmopolit şi internaţional“ ce a lansat „în ţările Pacificului un avangardism târziu şi îmblânzit“ (Nicolae Manolescu).

Exilul rămâne pentru poetul tânăr plecat din Braşov, fostul elev al lui Cioran, într-adevăr o experienţă existenţială şi, în acelaşi timp, una poetică. Fereastră către lume, exilul deschide un larg orizont spre marea literatură, dar nu numai atât: „Exilul este o fereastră deschisă către lume şi incontestabil că literatura mea ar fi fost cu totul alta dacă aş fi trăit într-o Românie liberă, tot timpul acasă, între Braşov, Râmnicu-Vâlcea, Bucureşti şi Constanţa, făcând, din când în când, câte un voiaj până la Paris sau Viena. Orizontul pe care mi l-a dat exilul este un orizont universal. Am învăţat atâtea lucruri, şi, cum spunea un prieten din Brazilia, am avut destule experienţe şi mi-am făcut destule cucuie în cap, încât exilul are, fireşte, pâinea lui amară, dar are şi părţile lui universale, care îmbogăţesc“. O definiţie poetică a exilului reţine atenţia printr-o tranzitivitate ce surprinde momentul aşteptării, în absenţa răspunsului poetul fiind sortit să-şi creeze un imaginar în care îşi consumă singurătatea: „ Exil e când aştepţi. Şi sună la poartă./ Deschizi. Şi-un orb cerând de pomană.// Exil e când cânţi şi-ţi aduci aminte/ că-n cântecul tău plâng sute de morţi.// Exil e când scrii scrisori ca să vină răspuns/ şi când poşta aduce imprimate.// Exil e când ai ciocni un pahar cu un prieten/ te duci apoi şi deschizi robinetul la baie.// Exil e când taci ştiind că ai de ce// şi când toate-ntrebările au un singur răspuns.// Exil e când te uiţi la becul lămpii şi spui:/ aşa a fost şi becul acela. Tu însă nu.// Exil e când te uiţi pe ferestre şi vezi/ familii unite în jurul supei de seară.// Exil e când spui exil şi este exil/ când dincolo de tot nimic nu-ţi aparţine.“ (Exil). Exilul înseamnă distanţarea de un spaţiu dar şi de modalităţi lirice familiare (care nu vor lipsi); deschiderea spre lume coincide cu deschiderea spre un spaţiu care contează, spre câştigul poeziei înseşi, ca univers imaginar în primul rând. O spune convingător Virgil Ierunca: „cu cât s-a depărtat de peisajele ţării, cu atât Ştefan Baciu şi-a organizat un spaţiu imaginar românesc în care-şi cultivă, regăsindu-le, prietenii şi noime, fantome şi acorduri, în orice caz o vatră de întoarcere pe calea ocolită a visului mereu trezit, a poeziei mereu reîncepute“. O poezie cum este Patria concretizează în limbaj şi în imaginar o realitate aflată destul de departe încât să impună o altă receptare, decât cea printr-un metaforic ochean întors: „Te privesc prin ocheanul întors/ Al inimii mele ca de pe-un dâmb./ Oricât ai fi de departe, oricât ai fi,/ Prin lumea de-o clipă, ţara mea,/ Te salut.// N-am uitat mirosul livezilor line,/ Dar nici mirosul răvăşit al marelui oraş,/ Nici acela nu l-am uitat şi uneori în vis/ Strănută în mine o stradă sau alta/ Când se-ntretaie.// Prin aceste lumi încremenite uneori,/ Seara, dorul ridică în mine asemeni unui vânt/ Toate frunzele marelui târg,/ Toate strigătele oltenilor desculţi/ Dintr-un cartier în altul“. Nu doar spaţiul cunoscut este prezent în „poezia în libertate“, ci şi un specific al poeziei transilvane: „Din veştile-poveştile care până la mine ajung,/ Din suspinul flămânzilor, de sub pământ,/ Din scrâşnetul carelor goale pe drumul lung,/ Din foşnetul grînelor legănate de vânt/ Până aici se aude fluierul Iancului.// Din săcurea Moţului desculţ şi hoinar/ Ciubare cioplind pentru neamul întreg,/ Din năvodul întins de olteanul pescar/ Un singur cântec, acelaşi, îl înţeleg/ Până aici, de departe – fluierul Iancului“ (Fluierul Iancului). Detaşarea ludică declanşeză un discurs liric nelipsit de candoare şi naivitate, dar şi de indiscutabil rafinament: „Cu-o piculină îngerul malagambist/ trimite-n lume-un cântec trist: «De la mine la Ploieşti/ nu-i cale lungă când iubeşti!“/ şi cum ascult sub noaptea-albastră/ sub sudic cer lângă fereastră/ soseşte sunet de acordeon: « Ba nici chiar pân-la Amazon!“»/ Când bate toba la Chitila/ şi geme basul la Brăila/ aud cum frunzele din vii/ au ruginit în Waikiki“ (Concert). Sau o Metafizică ce nu trădează un grav fior: „– Dă-mi o litră de halva/ şi-alta de măsline brune/ o să intru-n cinema/ cu cornetul de alune// îngeri metodişti vor sta/ lîngă noi, la altă masă/ la o ceaşcă de cafea/ moartea spune «ţal» la casă// o să navigăm pe Styx/ grămădiţi în geamandură/ spre o zare de onyx/ cu un ort de-argint pe gură“.

Într-un interviu, Ştefan Baciu se referea la poezia în libertate. „Poezia în libertate – spunea poetul – nu este o teorie. Este un fapt, o realitate. Eu nu pot să concep şi n-am conceput niciodată poezia scrisă cu degetul cenzorului pe foaia de hârtie din faţa mea, sau cu normativ, sau cu control, oricum ai zice. Poezia în libertate este poezie liberă, poezie fără control, fără frontiere şi cuvântul meu de ordine, trebuie să folosesc un cuvânt compromis, lozinca mea poetică este aceea a poetului chilian Teofiló Cid, respectaţi linia dreaptă, poeţi! În ceea ce mă priveşte, am făcut tot ce pot, de la primul poem apărut în 1935 până azi, să respect linia dreaptă, şi asta înseamnă poezie în libertate. Nu este vorba de ideologic“. Îmi place să cred că pentru Ştefan Baciu îndemnul adresat poeţilor de a scrie în linie dreaptă implică în egală măsură experienţa existenţială şi pe cea artistică. Fiindcă scrisul în linie dreaptă este sinonim condiţiei elevate a artei/poeziei şi, ca grafie exprimând personalitatea omului, rămâne marca rectitudinii morale.