ALICE VALERIA MICU, HERMENEUTICA LOCUIRII

După primul său volum de poezii, Despre ce vorbim?, apărut la editura Junimea în 2018, Eugen Uricaru, prozator prin excelenţă, recidivează în 2021 cu Locuri părăsite, un excelent volum de poezie, editat tot la Junimea.

Ipostazierea destinului hristic, văzut în cele mai umane dimensiuni, mixat cu metafora de titlu, a locului părăsit, aduc în faţă două teme despre care Eugen Uricaru demonstrează că încă se poate scrie proaspăt, percutant, cu versuri memorabile şi cu efectul de ecou, căci textul vibrează mult după închiderea cărţii: „Orice proprietate/ e o închisoare pentru spiritele libere“ (Nu se poate mai bine!). Autorul actualizează povestea biblică nou testamentară, dăruind haina mesianică unui personaj contemporan. Textul nu e scris neapărat în ritmul vieţii strict actuale, ci ne plasează în atmosfera copilăriei autorului, ceea ce dă un uşor parfum nostalgic, cu referinţe din zona marginaliilor, a proximităţilor. Autorul îşi asumă o misiune de călugăr ce transcrie un text apocrif, căci ne propune o hermeneutică a umanităţii mesianice traversând bimilenianul creştinism până în prima jumătate a secolului XX. Într-un volum articulat din două secvenţe echilibrate – Privit de aproape şi Locuri părăsite, autorul rescrie în cheie contemporană povestea Pruncului din stirpea lui David în prima parte, pentru ca partea a doua să fie dedicată ideii de părăsire.

Figura arhetipală a Copilului neobişnuit este plasată în ambianţa mahalalei, motiv recurent de-a lungul volumului, fiind în sine un loc părăsit şi dispărut. Recreându-l pe Hrist, Uricaru îşi consolidează credinţa, îşi salvează conştiinţa, demonstrând verosimilitatea demersului mesianic de-a lungul unui scenariu întors spre exteriorul lumii contemporane. Nu esenţa divinităţii noului născut e punctul de pornire al discursului poetic, ci felul în care moartea lasă pe mâna oamenilor să desăvârşească misiunea sa, parafrazând versul lui Pavese „Va veni moartea şi va avea ochii tăi“: „Moartea trecuse pe acolo sub forma/ unui abur uşor. Putea fi ascunsă în chiar respiraţia,/ era iarnă, neştiutoarelor/animale. Ori se afla chiar în golul din paiele aspre/ în care dormea el. Sau chiar în aerul şi/ întunericul din jurul său, e un amestec/ primejdios pentru noii născuţi.// S-a apropiat şi l-a privit în ochi. Aşa îşi dă ea seama de ce are de făcut./ A tresărit, avea ochii săi, după cum spunea un poet. Albaştri./ A trecut, s-a uitat – «Băiatul cu astfel de ochi e nemuritor. Cu toate acestea oamenii ăştia, curioşi, care îl înconjoară/ îl vor ucide». A plecat, lăsând totul/ în grija lor.“ (Când s-a născut era să moară).

În schema de scriere a acestei secţiuni îşi găsesc câteva momente importante: naşterea miraculoasă, vecinătatea cu familia Luca („La ei moartea nu vine“ spune Uricaru, alegând varianta potrivit căreia Luca Evanghelistul ar fi murit de bătrâneţe, la 84 ani în Boetia), magii veniţi cu daruri („tingiri, cuie găsite pe drum, un chil de fasole – A venit multă lume), înţelepciunea infantilă a Pruncului cu ochi albaştri („Nimeni nu mai credea că va vorbi vreodată./ (…) Dar nu scotea o vorbă. Citea şi scria/ în elină, aramaică şi slavonă, turcă,/ persană şi armeană. Nici nu se găseau cărţi/ pentru limbile pe care le cunoştea. Dar nu scotea/ un cuvânt./ (…)Cu toate că ştia engleză, franceză,/ germană şi finlandeză,/ primele sale cuvinte au fost româneşti./ «Cum vine asta – nu prea?»/ Era singura limbă cunoscută în care, se pare/, cuvintele astea aveau sens“ (Până la şapte ani). Sunt prezente minunile, tulburarea rutinei şi a vechii legi, vindecările miraculoase şi crucificarea. Dacă luăm în considerare afirmaţia lui Aristotel că o poveste tragică bună trebuie să prezinte neapărat „o acţiune a unui caracter nobil“, mizând pe puterea de impact a unui personaj exemplar, atunci sensul uman tragic al Salvatorului omenirii este pe deplin împlinit în firul narativ al întâmplărilor din prima secţiune. Privit-ul de aproape este chiar perspectiva imediată propusă de autor, cu copilul cel cu ochi albaştri ce „A fost văzut înconjurat de un roi de albine“ despre care „Se zvonise un lucru înspăimântător – că/ ştie să dea viaţă“ (A fost văzut).

„Cei care nu învaţă istoria sunt sortiţi să o repete“ ne învaţă George Santayana şi tocmai aceasta este ipoteza pe care îşi construieşte autorul demonstraţia, repetând parcursul cunoscut într-o ipostaziere nesacramentală a celor ce s-au întâmplat şi se întâmplă în fiecare epocă. „Băiatul ăsta spune că face bine altora./ Asta nu poate fi treaba lui./ Asta este o datorie a stăpânirii, doar ea poate/ face bine la toată lumea, nu doar cuiva./ Şi face. Atât cât s-a stabilit./ Băiatul ăsta se crede rege, împărat!/ Pentru asta va fi pedepsit/ Exact când îi va veni vremea şi când ei/ vor înţelege cât de mult rău le-a făcut,/ făcându-le bine! El nu este nici rege nici împărat!/ Am mai văzut noi din ăştia, pe toţi i-am bătut în cuie!/ Nouă ne este interzis să avem rege sau împărat./ Doar am pierdut războiul!“ (La stăpânire).

Mahalaua este însăşi esenţa paradoxală logic-contradictorie a unui tragic Ierusalim în care „Ologii, orbii, leproşii/ toţi cei bolnavi de ftizie, se vindecau/ sub privirea lui. (… )/ Înţelepţii şi/ doctorii au spus că totul nu-i decât/ o cale către haos“ (Hârtiile se adunau I), iar „Cine profeţeşte viitorul, ştie totul despre trecut./ Dinamită curată!“ (Hârtiile se adunau II).

Părăsirea e văzută din mai multe perspective, inclusiv cea a alungării, cum vedem în „Băiatule, ar fi bine“: „Pleacă, dispari. Aici nu-I de tine. Acest Pământ/ e în stăpânirea lor. Încearcă, poate îţi găseşti scăparea în Împărăţia Norilor“// Dar el avea un plan de îndeplinit“. Cele câteva voci auctoriale se înscriu în aceeaşi structură narativă în care se aude, într-un dialog pe model biblic, vocea lui Dumnezeu şi a celor ce au fost martori cumplitelor şi minunatelor întâmplări. Schimbarea planurilor se face firesc şi nu e de mirare că imediat după vocea divină, în planul uman se dezbate neputinţa Fiului de a discerne între cei cărora le împarte darurile sale: „În somn e foarte greu, chiar cu neputinţă/ să pui întrebări./ Iar el voia să ştie cum/ să-i deosebească pe unii de alţii. Pe cei care/ se îmbată din plăcere de cei care se îmbată de nevoie/ Nu poţi să-i deosebeşti. Şi unii şi alţii ajung/ pe patru cărări acasă, ori în şanţ./ El ştie că poate doar să facă sau să nu facă/ daruri. Suferinţa sa nu poate fi împărţită.// Va ajunge să spele picioarele tuturor“ (A adormit). Remarcabil este felul în care, după curgerea firească a poemului, când cazi în capcana facilă a recunoaşterii referinţelor, autorul are grijă să plaseze un vers explozibil, care asigură ieşirea din rutina lecturii comode, a locului comun.

După aceeaşi reţetă sunt scrise şi poemele secţiunii Locuri părăsite, cu acelaşi cadru citadin marginal al mahalalei ca pretext al discursului poetic, atmosfera, elementele specifice şi finalurile ce răstoarnă liniştea constructului aparent inofensiv. „În faţă aveam calea deschisă către haos. În spate,/ lumea noastră se făcea din ce în ce mai mică şi mai ieftină./ Apoi, ea a dispărut/ Rătăcim liberi. Nu ştim/ unde am vrea să ajungem,/ aproape am uitat de unde venim./ Nenorocirea asta e foarte atrăgătoare“ (Nenorocirea de mai târziu).

Motivul locului părăsit e exploatat cu multă supleţe şi inteligenţă, iar contextul este tot unul cu referinţe religioase: „Nimeni nu-şi clădeşte casă pe un teren părăsit./ Pe un loc gol, da, e în pace, e fără stăpân./ Locul părăsit e plin de umbre, mistere şi demoni./ Ajunge câţi demoni, câte mistere şi umbre/ purtăm în suflet, la lumina zilei. Unul în plus/ ne va scufunda în întuneric“ (Nimeni nu-şi clădeşte casă). Nu putea lipsi un cvasidecalog: „O minciună pioasă face bine la suflet pentru că/ sufletul poate nici nu există./ Fă bine pe orice cale. Nu trebuie să spui chiar tot./ Tot e doar adevărul./ Cum să le spui tuturor că nu şi-au pierdut doar Ţara,/ că şi-au pierdut şi casa?!“ (Sunt mulţi care spun)

Un volum memorabil, aşadar, în care Eugen Uricaru ne propune printr-un demers cathartic locuirea în Hristos, în spaţiul mântuirii, viaţa noastră de mahala fiind chiar destinaţia căderii din Grădina Edenului, ca simbol al locului părăsit.