CRISTIAN VASILE, ÎN CĂUTAREA INGINERULUI GHEORGHE URSU

S-au împlinit de curând 45 de ani de la cutremurul devastator din 4 martie 1977. Pe parcursul anului 1977, statisticile despre cutremur şi „lichidarea consecinţelor seismului“ – cu exprimarea din epocă – au fost puternic cosmetizate. Înalţi activişti de partid, membri ai nomenclaturii, precum şi ziarişti ai presei oficiale s-au simţit datori să pomenească faptul că, în toamna lui 1977, totul a revenit aproape la normal tocmai datorită indicaţiilor secretarului general al CC al PCR. Să mai amintim că, la finele lui martie, cu ocazia şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, Ceauşescu a făcut celebra afirmaţie: „Să ştiţi că, dacă demolăm tot Bucureştiul, va fi frumos“ (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 42/1977, f. 1). Cum remarcam şi cu altă ocazie, cei 30 de membri ai CPEx îl aprobă şi plusează cu servilismul deja intrat în rutină. O notă discordantă făcea doar „măgarul“ de Paul Goma, scriitorul rebel calificat ca atare chiar de către Nicolae Ceauşescu încă de la 30 martie 1977. Goma pare părăsit de breasla oamenilor de litere care îşi continuă, în mod conformist, existenţa, inclusiv prin adaptarea la noul tip de cenzură. Nici solidarizarea cu minerii grevişti la început de august 1977 nu este pe agendă. Gheorghe Ursu, un inginer apropiat de mediile scriitoriceşti (Nina Cassian, Geo Bogza, Dan Deşliu, E. Jebeleanu ş.a.), avea însă o preţuire specială pentru curajul lui Goma, aşa cum rezultă şi dintr-o carte recentă prefaţată de fiul său, Andrei Ursu, întregită cu un studiu introductiv şi o postfaţă ce exploatează numeroase documente întocmite de Securitate – Gheorghe Ursu, Europa mea, prefaţă de Andrei Ursu, postfaţă de Ştefan Bosomitu, Iaşi: Polirom, 2021, 382 pag. Volumul – apărut iniţial în 1991 la editura Dacia – a fost reeditat la iniţiativa Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Gheorghe Ursu era exasperat de sus-amintitele unanimităţi şi de slugărnicia omniprezentă în societate. A ţinut un jurnal în care şi-a exprimat întreaga frustrare. Volumul Europa mea s-a născut în urma călătoriei în Occident din 1978 (după o lungă aşteptare, întrucât aprobarea deplasării a fost întârziată de factorii politici). „Povestea din Europa mea ascunde punctul de turnură al revoltei sale“ – susţine Andrei Ursu (p. 16), precizând că redactarea relatării de călătorie a fost strict contemporană cu scrisul la jurnal („era într-o perioadă când scriai deseori în jurnal, sufocat, ca o datorie morală: «Trebuie să fac ceva». Printre altele, pentru că: «…la josnicia şi abjecţia la care am ajuns acum noi, românii, parcă n-am fost niciodat㻓 (Andrei Ursu adresându-i-se tatălui, Prefaţă la Gheorghe Ursu, Europa mea, p. 16). Deplasarea în Occident a inclus şi Franţa, unde, în octombrie 1978, Gheorghe Ursu i-a înmânat lui Virgil Ierunca o scrisoare despre Cutremurul din martie 1977 (devenită piesă centrală a anchetei Securităţii din ianuarie-mai 1985, de fapt unul dintre motivele torturării şi uciderii sale). Scrisoarea – în care N. Ceauşescu era acuzat de crimă – a fost citită la postul de radio Europa Liberă (serviciul în limba română) la 4 şi 5 martie 1979.

Despre ce era vorba de fapt? După 4 martie 1977, Gh. Ursu fusese numit şef de proiect de consolidare la mai multe clădiri, inclusiv la blocul Patria/ARO din centrul Bucureştiului. În această calitate a fost obligat să participe la o şedinţă convocată de N. Ceauşescu cu toţi aşa-zişii factori de răspundere din construcţii, de la ministrul titular al departamentului de profil până la responsabilii de proiecte. Principalul obiectiv avut în vedere de liderul comunist era acela a le comunica participanţilor (văzuţi de Ceauşescu ca simpli executanţi) ordinul de stopare a lucrărilor de consolidare a blocurilor avariate de seism. Gh. Ursu, la fel ca alţi ingineri constructori şi arhitecţi, unii dintre ei chiar informatori ai Securităţii, a realizat pe loc faptul că urmările unei asemenea directive politice iresponsabile ar fi dezastruoase, pentru că cei însărcinaţi cu consolidarea ar fi trebuit să se limiteze doar la tencuirea suprafeţelor de la blocurile avariate, în paralel cu sistarea – până la 23 august 1977 – a majorităţii şantierelor de consolidare. Eforturile ar fi trebuit dirijate în altă direcţie, neintuită de prea mulţi atunci. „Nu se mai admite nicio reparaţie capitală!“ – a decretat liderul suprem la sus-amintita întâlnire; mai mult, N. Ceauşescu i-a ameninţat pe cei nesupuşi cu Miliţia şi Procuratura (p. 16). Cel mai probabil, ordinul lui N. Ceauşescu avea în vedere utilizarea tuturor resurselor (umane, materiale, inginereşti etc.) pentru construirea aşa-zisei „Case a Poporului“, care deja se contura ca idee megalomanică. Cutremurul din 1977 a fost momentul prielnic folosit de Nicolae Ceauşescu pentru „sistematizarea“ urbană din Bucureşti şi din alte oraşe (însemnând, de fapt, demolarea cu precădere a cadrului arhitectural „burghez“).

Sunt două planuri care trebuie amintite aici. Pe de o parte, Securitatea primise însărcinarea să oprească orice informaţie despre şedinţa din 4 iulie 1977; pe de altă parte, Gheorghe Ursu, din contra, a încercat să atragă atenţia opiniei publice (mai ales internaţionale) în legătură cu riscurile existenţei unor blocuri neconsolidate (p. 17). În consecinţă, a redactat sus-amintita scrisoare în care prezenta situaţia de fapt. Nu a reuşit să expedieze scrisoarea în 1977, însă peste un an se iveşte posibilitatea distribuirii sale în Occident, întrucât inginerului i se aprobase, în fine, după multe diligenţe, deplasarea în afara graniţelor; marea călătorie, cum o numeşte în jurnal (regăsit doar fragmentar). Cum poate se cunoaşte, la finele lui 1984, o colegă de birou lipsită de orice simţ moral, i-a sustras jurnalul şi l-a predat Securităţii (documentul era o critică vehementă a regimului ceauşist – pătimaşă dar solid argumentată – , portretizând „cuplul prezidenţial“ în cele mai sumbre culori). Acum începe calvarul lui Babu. De anchetarea sa se ocupă doi securişti, maiorul Marin Pîrvulescu şi locotenent-majorul Vasile Hodiş.

Studiind la arhiva CNSAS dosarele (din fondurile Penal, Documentar şi Informativ) întocmite de Securitate pe numele lui Gheorghe Ursu, fiul său a constatat că aici se păstrează inclusiv numeroase scrisori (unele în original!) interceptate de poliţia politică de-a lungul supravegherii informative îndreptate contra inginerului nonconformist. Probabil următorul pas în direcţia memorializării ar fi chiar editarea scrisorilor trimise şi primite de Gheorghe Ursu, iar Andrei Ursu (director ştiinţific al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989) ar fi probabil cel mai indicat să iniţieze acest demers de recuperare.

Dincolo de procesul foştilor securişti de la Înalta Curte, care se judecă sub ochii noştri, cazul Ursu ne arată şi implicarea funestă a generalului Iulian Vlad. Unii martori au fost intimidaţi chiar şi după 22 decembrie 1989. În dialogul imaginat cu tatăl său, Andrei Ursu aminteşte că: „Mai mulţi martori au relatat – chiar în sala de judecată – că au fost ameninţaţi după 1990 să-şi schimbe declaraţiile legate de torturile la care ai fost supus“ (p. 20). Generalul securist Iulian Vlad a patronat poliţia politică în ultimul deceniu comunist şi a fost la curent cu evoluţia cazului Ursu. Mitul Iulian Vlad – la perpetuarea căruia au participat ziarişti, scriitori şi istorici – e un capitol ruşinos din istoria culturii române postrevoluţionare. După decesul generalului, cărţile din biblioteca sa au ajuns în anticariatele din Bucureşti. Am colindat mult prin aceste temple ale cărţii şi am fost şocat de cât de multe volume cu dedicaţie a primit Iulian Vlad după 1990. Printre cei care i-au oferit autografe obsecvioase se numără intelectuali şi politicieni proeminenţi ai perioadei de dinainte de 1989 şi ai tranziţiei. Cineva ar trebui să facă la un moment dat un inventar, o antologie a ruşinii à la Ierunca.