MIRELA NAGÂŢ, NICHITA. DECANTĂRI

Artificiul narativ pe care construieşte Bogdan Creţu biografia romanţată a celui considerat cel mai important poet român postbelic (Nichita. Poetul ca şi soldatul, Iaşi: Polirom, 2022, 254 p.) ţine de un registru al memoriei: ni se propune un Nichita bolnav, la capăt de drum, care-şi reaminteşte diverse episoade ale vieţii. Însă aceste episoade (varii iubiri, crize de sănătate, convivialitate fără limite), la scara formulei existenţiale a poetului, n-au de fapt prea mare relevanţă. Şi asta cred c-a fost una dintre dificultăţile pe care le-a ridicat această biografie romanţată. În fond, Nichita s-a reconstruit pe sine spiritual prin poezie încât biografia interioară de poet a devenit autenticul lui traseu existenţial. Această metamorfoză a fost atent surprinsă sub unghi psihanalitic de Corin Braga mai demult, în volumul Psihobiografii. El a identificat un traumatism infantil al războiului la Nichita Stănescu (căci bombardamentele nemţilor asupra Ploieştiului natal şi a rafinăriilor i-au făcut palpabilă moartea; e celebru episodul în care copilul percepe uciderea vărului său, dezmembrat de o explozie), care ar explica la maturitate evitarea memoriei, fuga de trecut şi nevoia de „autoîntemeiere biografică“ în spirit. Iar reinventarea personalităţii s-ar fi produs când Nichita s-a mutat cu totul în „starea de poezie“, un regim mental propriu, vizibil prin „rupturi semantice“, cum le numeşte Bogdan Creţu, sau asocieri insolite, sesizabile nu doar în versuri, ci şi în discuţiile obişnuite. Iar aici stau mărturie fragmentele de interviuri păstrate sau amintirile prietenilor şi combatanţilor de pahar.

E meritul lui Bogdan Creţu că a concentrat povestea vieţii lui Nichita pe sensul major al destinului acestuia, de om care a trăit total în literatură. „Modelul lui de performanţă“, am zice în termenii frivoli de astăzi, a fost dăruirea fără rest faţă de poezie, care a avut ca preţ ruina fizică şi dispariţia prematură la 50 de ani. Miza unui asemenea parcurs e explicată în termeni tranşanţi: „Cine ar vrea să trăiască aşa cum a trăit el? Pentru că nu e nicio întâmplare. Ce boemă? E o luptă pe viaţă şi pe moarte. Poezia înseamnă autodistrugere. Hybris. Intensitate. Risipă. Altfel nu e poezie. Oamenii amabili, drăguţi, de bun-simţ nu scriu poezie. Nu scriu deloc. […] Toţi ar vrea să poată scrie ei poezia lui Eminescu, dar cine şi-ar dori viaţa lui?“

Probabil că marea dificultate a oricărei biografii consacrate lui Nichita Stănescu e să stabileşti un scenariu coerent lucrând cu toată materia mitologică adunată în jurul figurii sale. Mitul constituit în vremea comunismului subzistă într-o oarecare măsură şi astăzi în abundente evocări anecdotice ale celor care l-au cunoscut şi în statura rigidă de autor de manual. Discernământul exersat în exerciţiul critic îl ajută pe Bogdan Creţu să facă selecţia corectă, profilul care ne e livrat e unul foarte bine documentat istoric şi literar, epurat de istorioare glumeţe şi picanterii.

Cartea are alura unei drame tragice în trei acte, în care vedem la început o zi în apartamentul din Piaţa Amzei al soţilor Nichita şi Dora Stănescu, cu nenumărate vizite ca într-un pelerinaj. Trec pe acolo succesiv Nicolae Breban, prietenul din tinereţe (prozatorul convins de exorbitantul lui talent, cu care împărtăşea idealul marii literaturi), tineri scriitori la început de drum în căutarea unei legitimări, artişti de toate felurile ca Johnny Răducanu sau Mircia Dumitrescu. Veritabile personaje de teatru secundare, cei mai mulţi sunt numiţi generic după ocupaţiile lor, şi nu cu numele reale. Prin apartament trec, aşadar, Primul Poet Tânăr, al Doilea, al Treilea, Muzicianul sau Graficianul.

În interviurile târzii, soţia Dora povesteşte cum ea şi Nichita ajunseseră să-şi desfăşoare viaţa de familie în prezenţa unei şir interminabil de oaspeţi. M-am întrebat cum a putut trăi poetul sub ochii unei asistenţe perpetue ca un Ludovic al XIV-lea vegheat de curteni în toate gesturile lui diurne. E loc de speculaţii psihologice aici, iar explicaţia pe care o dă Bogdan Creţu e aceea că Nichita îşi transformase spaţiul privat într-unul public. Casa lui era o scenă, cei care veneau acolo îşi asumau rolurile, respectau ritualul. Nichita era marele preot care oficia iniţieri literare, dăruind neofiţilor cu gestui histrionice poeme, monede vechi, stilouri. O altă explicaţie pe care am putea-o avansa porneşte de la imensa carismă a poetului, perceptibilă şi azi în filmuleţele cu el, risipite pe internet. Puterea de iradiere a discursului său era uluitoare, încât Nichita ajungea să aibă ceva din fizionomia unui maestru spiritual, la dispoziţia celor deschişi în faţa cuvintelor sale.

Întâlnirile cu tinerii, invocate în roman, îi dau prilejul lui Bogdan Creţu să facă o trimitere şi la relaţia complicată, de atracţie-respingere, cu optzeciştii de la Cenaclul de Luni. Grupul de pomină venit în vizită la Nichita, din care făcea parte şi frumoasa Dora, era alcătuit din Traian T. Coşovei, Ion Stratan şi Florin Iaru, primii doi mari admiratori ai poetului. Se ştie că Nichita a participat la una dintre şedinţele Cenaclului. Iar episodul relatat de Nicolae Manolescu la aniversarea lunedistă de 40 de ani reţine dincolo de preţuirea tinerilor „marea şi iresponsabila generozitate“ a poetului venit „de mânuţă“ cu un veleitar, ambii ieşind după discuţii destul de „şifonaţi“, îşi aminteşte criticul.

Miezul volumului fixează marile iubiri ale poetului, dragostea orgolioasă, de tinereţe, când se căsătoreşte cu Doina Ciurea, fosta iubită a lui Labiş, cea pasională şi intensă cu poeta Gabriela Melinescu (care marchează şi o perioadă fastă pentru creaţia lui, când scrie 11 elegii) şi amorul final, calm pentru foarte tânăra Dora. Ultima parte a cărţii înregistrează experienţa morţii şi variantele ei prevestitoare, cu trecerea sufletului prin celebrul tunel oranj, care revine obsesiv în volumul Noduri şi semne. „Verde. Rece“ sunt cele din urmă cuvinte ale poetului la spital, aşa cum le ştim din mărturisirea soţiei. Ca să redea dicţia lui Nichita, pe tot parcursul cărţii, Bogdan Creţu se serveşte de stilul indirect liber. Metoda are scăderile ei uneori, când infuzează un ce artificial mărturisirilor intime ale eroului. Limitele se văd şi mai mult în ultimul capitol unde e limpede strădania autorului de a crea vocea sincopată, fragmentată a muribundului.

O biografie a lui Nichita Stănescu nu poate oculta problema comportamentului ambiguu al poetului faţă de regimul comunist. În cazul lui, vorbim de o pasivitate complice, în condiţiile în care statul comunist îl trata ca pe un privilegiat. Memoriile lui Ştefan Agopian descriu indignarea pe care-a produs-o o declaraţie televizată a lui Nichita în anii ’80, care-i invita pe scriitori să experimenteze munca în uzinele patriei, reluând mai degrabă o lozincă a anilor ’50. Ar fi încercat să-l reconcilieze pe Paul Goma cu autorităţile comuniste. Dar tot el a scris un articol în Flacăra contra lui Dorin Tudoran (viitorul disident), „vinovat“ că dezvăluise plagiatul unui scriitor simpatizat de Partid, Ion Gheorghe. Într-un recent volum de interviuri, Tudoran declară că lui Nichita „i s-a sugerat să scrie“ articolul.

Cert e că singura etică pe care-a avut-o Nichita a fost una a creaţiei – şi astfel explică şi Bogdan Creţu personalitatea poetului. În scena cu tinerii literaţi, amintită mai devreme, e introdusă o parabolă, sugerată chiar de Nichita în Antimetafizica…, volumul postum de dialoguri cu Aurelian Titu Dumitrescu. Parabola se referă la aedul Femios, care le cântase peţitorilor Penelopei, strâşi în palatul lui Ulise în lipsa lui. La întoarcere, războinicul îl cruţă pe bard după ce i se expune natura divină a artei lui. Lecţia pe care le-o predă Nichita tinerilor e aceea a superiorităţii estetice a marii literaturi care-şi mântuie creatorul: „Nu contează că el e ameninţat şi silit să cânte la masa te miri cui, asta e sociologie. Se întâmplă şi se uită. Dar cântecul lui e sacru. Numai el poate să dea un sens realităţii. Puterea e neputincioasă pe lângă poezie. Puterea e prezent pur. Poezia este eternitate. Voi ce faceţi? Voi vedeţi cum poetul îmbrăţişează genunchiul celui puternic şi-l judecaţi după asta. Dar nu mai observaţi esenţialul: zeul care e deasupra cântecului lui“.