ROXANA CROITORU, OEDIP REGIZAT DE ANDREI ŞERBAN

Aşa cum am mai spus, fiecare revenire a regizorului Andrei Şerban pe scenele teatrelor din România devine un eveniment.

La Teatrul Maghiar de Stat din Cluj a avut loc de curând, în a doua decadă a lunii martie, dubla premieră cu Oedipus de Robert Icke. Piesa aleasă de regizor urmăreşte fără să trădeze firul acţiunii tragediei lui Sofocle adusă în contemporaneitate. Un thriller modern cu momente în care ţi se taie respiraţia.

Fundalul pe care se desfăşoară tragedia eroului şi a familiei sale e noaptea în care se confirmă câştigătorul alegerilor prezidenţiale. Alegeri, aşa cum le-am văzut în filmele americane. În debutul spectacolului Oedip, eroul, îşi expune cu siguranţă şi aplomb într-o emisiune televizată programul în faţa reporterilor. Dacă va fi ales, va dezvălui şi adevărul despre moartea lui Laios, fostul conducător/rege precum şi, propriul certificat de naştere. Toţi membrii familiei: Iocasta, cei doi fii Eteocles şi Polynikes, Antigona, fratele Iocastei, Creon sunt angrenaţi în campania electorală, în susţinerea lui Oedip. Alături de ei, fidelul Corin, bodyguardul Iocastei. Tensiunea dinaintea rezultatului se desfăşoară sub cronometrul necruţător al ceasului de deasupra mantinelei. Aplombul şi siguranţa lui Oedip, cel care afirmă: „eu sunt eu“ începe să se clatine din momentul în care i se cere să lase lucrurile aşa cum sunt. Important este viitorul, încearcă să-l convingă Iocasta, trecutul e departe. Moartea lui Laios a fost un accident şi aşa trebuie să rămână. În scenă este adus prorocul Tiresias. Şi din acest moment al dezvăluirii încifrate, eşafodajul lui Oedip, cel care credea că poate aduce o schimbare într-o societate bolnavă, poate impune adevărul de care este sigur, se dărâmă cu viteza cu care aleargă minutele pe ceas. Cele mai cutremurătoare dezvăluiri sub presiune i le fac Iocasta şi Merope, mama sa.

Dacă aş fi întrebată cum îl văd eu pe Andrei Şerban, aş spune: un creator care trăieşte prin şi pentru teatru, un om de o mare generozitate. Într-un timp record de numai cinci săptămâni regizorul a lucrat cu două distribuţii diferite oferind astfel cât mai multor actori partituri importante.

• Imagine din spectacol

Pentru mine, mai interesant poate decât spectacolul finit de premieră, a fost demonstraţia de la prima repetiţie generală cu public. Aş numi-o repetiţie cu distribuţie încrucişată în care regizorul, folosind în succesiunea scenelor alternativ interpreţii celor două distribuţii, a făcut o demonstraţie nu numai a ineditului spectacolului, profunzimea cu care este gândit în multiplele sale planuri, estetic, simbolic dar cu măiestrie şi generozitate i-a pus în lumina cea mai favorabilă pe fiecare actor în parte. Nefiind o cronică de spectacol îi voi aminti doar pe câţiva. Ervin Szücs este un Oedip plin de o forţă clocotitoare, de siguranţa deţinătorului adevărului despre el şi despre ceea ce urmează să împlinească, cu atât mai copleşitor în scenele de final în care ochii vii nu văd ceea ce vor vedea cei lipsiţi de lumină. Balázs Bodolai, celălalt Oedip, în scena de debut cu reporterii, este un personaj care şi-a calculat paşii, ştie ce spune şi ce urmăreşte. Moment de vârf în spectacol este monologul dezvăluirilor Iocastei, a mariajului ei cu Laios şi a morţii lui. Povestea are loc pe canapea, canapeaua psihanalizărilor freudiene? În planul doi pe tatami şi la duş Laios tânăr, într-o scenă adăugată de regizor şi interpretată cu gesturi fine care doar sugerează atrocitatea pe care o istoriseşte Iocasta, îl violeză pe Chrysippos, fiul regelui Corintului Pelops. O scenă care explică de ce soarta rea l-a ajuns pe Oedip. Laios a fost blestemat pentru că a încălcat legile ospitalităţii. Copleşitoare actriţa Emöke Kato, de o forţă dramatică demnă de marile tragediene. După cum personajul, Merope, mama adoptivă a lui Oedip, în interpretarea Teklăi Tordai construieşte un moment de mare intensitate şi sensibilitate. În semi întuneric, în pădurea proiectată video şi în care ne simţim incluşi, la poalele unui copac Merope descoperă un nou născut, pe Oedip. Din expresia delicată a mâinilor şi din strălucirea ochilor care străpung întunericul, fără a-i vedea cu totul mimica feţii, jocul ei trece rampa, transmite emoţia momentului.

Un spectacol foarte alert şi viu, textul este punctat de momente cu orchestră şi interpretare live, de proiecţii. Am urmărit preţ de peste două ore emoţionaţi, surprinşi, într-o mare concentrare excelenta evoluţie în alternanţă a interpreţilor celor două distribuţii.

Un spectacol extrem contemporan în care simţi, după cum spune regizorul, pulsul vremii. Un spectacol care trebuie văzut şi care ne va face poate, după cum spune Andrei Şerban, să ne înţelegem mai bine, să forăm mai adânc în interiorul nostru înainte de a fi prea târziu.