CONSTANTIN BOSTAN, CREANGĂ ŞI EDITORUL KIRILEANU

„La pomenirea lui Creangă – scria la 75 de ani de la moartea acestuia Perpessicius – se cuvine să ne amintim şi de întâiul, ce este, din fericire, şi ultimul editor al povestitorului nostru. Cu adaosul, evident, că G.T. Kirileanu a fost şi a rămas inegalabilul editor ştiinţific al lui Creangă“. Şi cum prea bine mai observa jertfelnicul „tălmăcitor“ al manuscriselor eminesciene, ştiind prea bine care-i rolul/rangul unui editor cu har, mereu vom avea a cinsti „odată cu marea glorie a povestitorului humuleştean şi competenţa marelui său editor“. Fireşte, cu atât mai mult sub semnul lui martie, de îndată ce le este amândurora aniversar!

Numindu-l pe G.T. Kirileanu (13 mar. 1872 – 13 nov. 1960) „întâiul“ editor al marelui povestitor, Perpessicius avea în vedere pragul valoric, de îndată ce o primă ediţie apăruse la Iaşi în anii 1890 (vol. I) şi 1892 (vol. II), prin dezamăgitoarea prestaţie a trio-ului A.D. Xenopol, Grig. I. Alexandrescu şi Eduard Gruber, iar alte două ediţii, de câte un singur volum şi la fel de păgubos „îngrijite“, la Bucureşti (1897, 1902). Păcatelor celei din urmă ediţii, întocmite de Şt. O. Iosif şi Ilarie Chendi, li se vor datora benefica implicare a lui Kirileanu în editarea operei lui Creangă. De altfel, premoniţional parcă, el fusese şi întâiul care, la zece ani de la moartea marelui clasic, îi investigase publicistic soarta manuscriselor. Aşa constatase culpabila risipire a multora dintre acestea, mai ales după ce Virginia Gruber (fiică a Veronicăi Micle) se debarasase după moartea soţului (Ed. Gruber) de „hârţoagele“ ce-i rămăseseră drept povară, între care şi toate filele înnobilate prin sârguinţa jovialului humuleştean.

Intrigat de prea multele stângăcii şi erori ale ediţiei Opere complete din 1902, G.T.K. avea să facă o severă şi onestă recenzie, subliniind: „Dar greşala cea mai mare şi mai dureroasă a ediţiei d-lor Chendi şi Iosif este muntenizarea sau transilvănirea multor, prea multor cuvinte moldoveneşti, călcând în această privinţă cu o îndrăzneală neînţăleasă peste textul ediţiei I şi peste textul din Convorbiri [literare]… Opera lui Creangă nu este ca un abecedar sau altă carte didactică, în care ar trebui să domnească limba comună (iar nu dialectul moldovenesc ori muntenesc), ci pe lângă toate este şi un document folcloric şi, ca atare, trebuie lăsată cu totul neştirbită şi nestropşită“. Neanticipând meandrele sorţii, care-l vor lega de Creangă întreaga-i viaţă, acelaşi G.T.K. concluziona: „Va fi nevoie de o ediţie nouă a acestei opere, în care să se păstreze cu sfinţenie moldovenia ei. Şi pe cât sânt informat, o asemenea ediţie se va face de dl. Emilgar, în posesiunea căruia se află astăzi mai toate manuscrisele lui Creangă scăpate de irosire“.

Purtând o crescândă preţuire lui Kirileanu încă de la citirea articolului prin care deplângea soarta comorilor crengiene, Titu Maiorescu a subscris noilor observaţii ale vrednicului G.T.K., licenţiat magna cum laudae al facultăţii ieşene de Drept. Mai mult: exprimându-şi deplina rezervă faţă de virtuţile editoriale ale lui Emil Gârleanu (sublocotenent de infanterie şi proaspăt literat), l-a îndemnat convingător să fie el însuşi acel editor fidel al scrierilor lui Creangă. Nu doar ca prob cărturar, ci şi ca bun cunoscător al zonei lingvistice şi etnografice din care răsărise Nică a lui Ştefan a Petrei, G.T. Kirileanu fiind născut „la câteva zvârlituri de băţ“, în valea Bistriţei, la Holda-Broşteni.

Aşa va apărea în 1906, tot la Minerva, dar mult îmbunătăţită prin acurateţea şi autenticitatea textului, prima ediţie de Opere complete îngrijită de Kirileanu (pe copertă, confirmând continuitatea apariţiilor, va fi „a II-a“, după cum, pe foaia de titlu se preciza: Ediţie nouă, revăzută). O importantă schimbare a constituit-o şi înlocuirea impropriului „indice“ cu moldovenisme explicate de Şt. O. Iosif şi Il. Chendi, printr-un glosar bogat şi temeinic alcătuit de G.T.K. şi învăţătorul-folclorist Al. Vasiliu din Tătăruşi-Suceava.

Şi încă ceva: această ediţie şi reeditările sale (1909, 1915, 1916) sunt considerate, de regulă, ca fiind realizate de G.T. Kirileanu în colaborare cu Ilarie Chendi, de îndată ce Prefaţa, datată „Bucureşti, în mai 1906“, poartă ambele semnături. Desigur, având mereu aceste date la vedere, descrierile bibliografice sunt fatalmente corecte, iar concluziile cercetătorilor – aşijderea. Numai că adevărul nu este cel astfel indus de chiar G.T.K.! O mărturie epistolară târzie ne arată cu limpezime că doar din profunda-i modestie şi generoasa amiciţie a păstrat semnătura zelosului sămănătorist: Atunci [ian. 1904] am făcut cunoştinţă cu Chendi, care a fost de acord [să mă ocup eu pe mai departe] şi, la ediţia a II‑a [1906], nu s‑a mai amestecat, aşa că toate adaosele şi îndreptările le‑am făcut eu. De atunci, am rămas buni prieteni. Ne întâlneam aproape în toate dimineţile la cafeneaua „Kübler“ [vizavi de Palatul Regal, unde G.T.K. ajunsese redactor (1905) şi bibliotecar (1906-1930)]. Apoi, ne îndreptam spre sala de manuscrise de la Academia Română, unde avea el serviciu, iar eu aveam două ceasuri de lectură, până la ora mai târzie a Cancelariei Regale.

În anii ’30, ediţia de Opere complete Creangă datorată aceluiaşi Kirileanu începe să apară sub sigla editurii Cartea românească (1932, 1934, 1936, 1937, 1938). Noul eveniment era facilitat şi de cordiala preţuire ce-i nutrea universitarul Ion Simionescu, preşedintele Consiliului de administraţie, geograf care – ne spune tot G.T.K. – era „admirator al lui Creangă şi apărător al moldovenilor“. Din 1936, volumele acestei ediţii cuprind şi o Introducere de „C. Botez, inspector general al Învăţământului“, dar prioritar e să observăm că toate aceste apariţii, ca şi cele din deceniul următor (1941, 1942, 1943, 1947) au nu numai aceleaşi bonome şi înşelătoare precizări pe coperte (Prefaţă de G.T. Kirileanu – Il. Chendi), ci şi reluări supărător de confuze şi false chiar, pe pagina de titlu: Prefaţă şi Listă de cuvinte de G.T. Kirileanu şi Il. Chendi [!], deşi, cum menţionam (şi cum se vede şi-n volumele cu pricina), glosarul e cel alcătuit cu Al. Vasiliu. E aproape de neînţeles cum Kirileanu (retras din 1935 la Piatra-Neamţ) s-a lăsat animat în aceste împrejurări doar de o perdantă delicateţe, mulţumindu-se ca, şi faţă de prea multele greşeli din texte, să-i scrie blând-septuagenar lui I. Simionescu: „Dar înlesnirea pe care mi-ai putea-o face e ca pe viitor să mi se dea mie sarcina de a face corectura operelor lui Creangă tipărite la Cartea Românească, deoarece-i păcat să facă altul treaba aceasta în chip nesatisfăcător […]. Şi unde mai pui faptul că răspunzătorul pentru greşeli sânt eu, cel al cărui nume este tipărit pe copertă“.

Deplinul polihistor nemţean avea să cunoască însă, la semicentenarul morţii lui Creangă, o nouă, binemeritată şi larg împărtăşită recunoaştere, datorită fundamentalei ediţii realizate din îndemnul stăruitor al lui Al. Rosetti sub egida Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea“. În zilele noastre, ediţia din ’39 e cunoscută mai ales din incitantele postări privind editarea cu acest prilej, într-un tiraj limitat, numerotat şi bibliofil, a celor două picante poveşti ce au făcut cândva deliciul unor reuniuni junimiste. Pe fond şi în ansamblu vorbind, această „ediţie critică, cu note, variante şi glosar de G.T. Kirileanu“ este însă, revenind şi la judecăţile de valoare ale lui Perpessicius, nu doar o performanţă în sine, ci şi încununarea „unei sârguinţe de o viaţă“. O viaţă însumând aproape nouă decenii şi care, după destui ani de dizgraţie – ba regală (Carol al II-lea), ba „democrat-populară“ –, i-a adus reparatoriu, înaintea plecării în veşnicie, mângâietoare solicitări pentru încă două ediţii, prefaţate de Zoe Dumitrescu Buşulenga (1959) şi Al. Piru (1960). Fireşte, până spre „zilele noastre“, numărul editorilor a crescut – dar nu şi la nivelul lui G.T. Kirileanu…