CRISTIAN VASILE, ION TRAIAN ŞTEFĂNESCU ŞI MEMORIA SELECTIVĂ A NOMENCLATURII

În 1980, spre finele anului, redactorii şi editorii ajung să se plângă de faptul că de la vârful autorităţilor cultural-ideologice li se cer alte comisii de avizare formate din activişti de la CC al PCR şi CC al UTC pentru a citi şi semna manuscrisele cărţilor înainte de tipărire. După desfiinţarea oficială în 1977 a cenzurii instituţionale (a Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, mai precis), suprimare doar formală, s-a vorbit în istoriografie despre un substitut chiar mai cenzorial, dacă se poate numi aşa, despre un balaur – al cenzurii – cu şapte capete. Între timp, a mai apărut şi o altă cerinţă politică: refacerea planurilor tematice în ideea respectării şi mai stricte a unei estetici populare, o „estetică“ a maselor. În plus, autorii indezirabili primesc interdicţie de semnătură cu o şi mai mare frecvenţă. Acesta este contextul în care, în 1982, la Ministerul Culturii (Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste/CCES) a fost instalat ca prim-vicepreşedinte Ion Traian

Ştefănescu, secondant principal al Suzanei Gâdea, într-o poziţie creată special pentru el, şi desfiinţată în 1984 atunci când a fost eliberat din funcţie.

Tezele de la Mangalia din august 1983 – în fapt Cuvântarea ceauşistă de la „Consfătuirea de lucru pe problemele muncii organizatorice şi politico-educative din 2-3 august 1983“ ţinută la Mangalia – a însemnat o presiune în plus asupra sistemului editorial. În general s-a vorbit despre consecinţele asupra filmului, a cinematografiei, însă există un impact şi asupra editurilor, a literaturii în general. Apăruseră, cum am anticipat, şi figuri cenzoriale noi precum Ion Traian Ştefănescu şi, mai ales, Mihai Dulea (doar vicepreşedinte al CCES, între 1985-1989). În comparaţie cu ultimul, Ion Traian Ştefănescu a fost perceput ca fiind ceva mai puţin agresiv, un tip al „activistului mai luminat“ care avea măcar o specializare universitară reală (dreptul muncii).

Stimulat şi convins de Ion Cristoiu, I. Tr. Ştefănescu – cel care e mai degrabă cunoscut ca prim-secretar al CC al UTC în anii 1970 – a decis să încredinţeze tiparului reflecţiile sale cu caracter memorialistic privitoare la momentele importante pe care le-a trăit în diversele sale demnităţi politice: preşedinte al Consiliului UASR, secretar al CC al UTC (1969-1972); ministru pentru problemele Tineretului (1972-1979); secretar al Comitetului judeţean de partid Prahova (1979-1982) etc. – vezi Ion Traian Ştefănescu, Întâlniri cu Nicolae Ceauşescu, ediţie îngrijită de Ion Cristoiu, Bucureşti, Editura Mediafax, 2018, 333 pag. Ar fi multe de spus, însă din lipsa spaţiului am să mă rezum la un singur aspect, acela legat de rememorările lui Ştefănescu referitoare la tensiunile apărute în urma apariţiei volumului Saturnalii (1983-1984). Deşi nu este neapărat o piesă complet nouă la dosarul cazului, versiunea lui Ştefănescu merită cunoscută.

La finele anului 1983 şi în 1984, Editura Albatros, cu redactorii de carte şi cu directorul ei, au fost în centrul unui scandal cultural-politic cu implicaţii internaţionale din cauza lui Corneliu Tudor (pseudonim literar: Corneliu Vadim Tudor) care a publicat volumul de versuri Saturnalii având pagini cu conţinut antisemit, vizându-l în principal pe Şef Rabinul Cultului Mozaic Moses Rosen, preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti (FCE) din RSR. Din decembrie 1975, Vadim Tudor era încadrat la AGERPRES, unde a şi rămas pentru mai mult timp, în paralel colaborând asiduu la revista Săptămâna culturală a capitalei. Publicaţia era condusă de Eugen Barbu, care i-a devenit lui Vadim Tudor un adevărat patron politico-literar. Cum se ştie, cei doi mergeau împreună în audienţe la conducătorii Securităţii, ambii înfierându-şi colegii de breaslă „estetizanţi“ şi apolitici (Cartea albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice, 1969-1989, Bucureşti, Serviciul Român de Informaţii–Editura Presa Românească, 1996).

Mircea Sântimbreanu – cu care Ion Traian Ştefănescu se cunoştea destul de bine – probabil a ţinut cont de „spatele politic“ al lui C.V. Tudor atunci când l-a publicat în 1983 la Editura Albatros cu volumul de poezii Saturnalii. Apelul la „Albatros“ s-a petrecut şi pentru că Vadim Tudor avea deja sub tipar la editura Eminescu volumul Idealuri (publicistică şi poezie puternic angajate politic, pe linia proceauşistă). Ar fi fost prea mult ca un scriitor să publice două cărţi în acelaşi an şi la aceeaşi editură; era necesară o variaţie şi aşa s-a ajuns probabil la soluţia Albatros.

La 11 martie 1984, FCE – sub influenţa covârşitoare a Rabinului Moses Rosen – a adoptat o rezoluţie de protest faţă de apariţia volumului Saturnalii. În urma scandalului izbucnit după publicarea cărţii şi după reacţiile de condamnare a tipăriturii, din ţară şi din străinătate, au avut de suferit mai mult redactorul de carte (lector Gabriela Negreanu) şi directorul editurii (M. Sântimbreanu), autorul (C.V. Tudor) fiind mai degrabă menajat (era de notorietate conivenţa sa şi a lui E. Barbu cu organele de partid şi de securitate). Într-o adresă a Direcţiei a III-a a Securităţii către colegii de la Direcţia I, datată 17 aprilie 1984, se preciza: „conducerea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti [prin Şef Rabinul Moses Rosen] acreditează şi ideea că apariţia cărţii Saturnalii a fost impusă de către scriitorul Eugen Barbu şi acceptată de către Mircea Sântimbreanu, directorul Editurii Albatros, cunoscut cu trecut legionar. Totodată, îşi exprimă nemulţumirea pentru măsurile luate până în prezent, respectiv diminuarea retribuţiei lui Mircea Sântimbreanu şi a Gabrielei Negreanu, corector al cărţii“. Atât înainte, cât şi după decembrie 1989 Sântimbreanu a negat orice asociere cu extrema dreaptă; la data instalării regimului legionar el avea doar 14 ani. Au existat totuşi câteva consecinţe neplăcute şi asupra lui Vadim Tudor în sensul că, un timp, nu a mai putut publica în volum, de la vârful puterii recomandându-i-se probabil să nu mai aibă ieşiri stridente.

Scandalul a ajuns la N. Ceauşescu, care l-a chemat „seara, val-vârtej“ pe Ion Traian Ştefănescu: „am intuit pe drum care este motivul convocării intempestive. Mircea Sântimbreanu, director de editură, fusese la mine şi mă informase că, înşelându-le vigilenţa, Corneliu Vadim Tudor publicase în volumul «Saturnalii» o poezie în care, într-un vers, printr-un ingenios joc de cuvinte, îl ataca pe Rabinul Şef Moses Rosen. (…) Având caracterul cunoscut, Vadim era pur şi simplu dezlănţuit, nu ţinea seama de nimic“ (p. 147). Afirmaţiile de aici mai mult ascund decât dezvăluie; memorialistul nu îşi lămureşte de fapt cititorul în legătură cu cine erau susţinătorii politici ai lui Vadim Tudor şi cu rolul jucat de CCES în temperarea sau instigarea lui (Săptămâna era editată de Comitetul pentru Cultură şi Educaţie Socialistă din Bucureşti, instituţie subordată CCES, deci patronată de Ştefănescu). „Fără niciun salut – continuă fostul demnitar – Ceauşescu mi-a aruncat peste birou o hârtie şi m-a întrebat nervos: «Ce este porcăria asta? Cum este posibil aşa ceva?». Uitându-mă la coala de hârtie, am recunoscut, încercuite cu roşu, cuvintele «echimoze-n rose», în fapt, luarea în tărbacă a numelui Rabinului Şef“ (p. 147). Ştefănescu ar fi apărat atunci corectitudinea directorului Sântimbreanu, fără însă a fi de acord cu sancţionarea aspră a publicistului de la Săptămâna (Ceauşeştii – îndeosebi Elena – ar fi înclinat spre soluţia interzicerii dreptului de semnătură). Motivaţia de atunci, reprodusă acum, este rizibilă, falsă: „este dificil să fie interzis, deoarece, de la desfiinţarea oficială a cenzurii, o astfel de măsură nu fusese luată niciodată“ (p. 148). În plus, Ştefănescu, vădindu-şi orientarea naţionalistă, acuză de greşeli şi victima (Rosen) pentru atac la Eminescu.

Prefaţa volumului cuprinde „naivităţi“ precum aceasta: etapa de început a regimului Ceauşescu (Primăvara de la Bucureşti) ar fi fost „mai profundă în transformări liberale decât Primăvara de la Praga“ (p. 6).