ALICE VALERIA MICU, UMBRELE BĂRĂGANULUI

Cu Rubla, locul fără umbră, proaspăt apărută la editura Şcoala Ardeleană, Mariana Gorczyca îşi continuă demersul civic început cu Dincoace şi dincolo de tunel (Polirom 2019), recuperând un alt episod istoric postbelic, cel al deportărilor din Bărăgan. Memoria colectivă a obsedantului deceniu se rezumă la mărturii scrise şi filmate, la documente, iar literatura proletcultistă a susţinut cauza proletariatului revoluţionar, însă aspectul rezistenţei anticomuniste, a deportărilor, a deţinuţilor politici este departe de a fi unul riguros abordat. Este aproape inexplicabil cum doar unii scriitori s-au jenat de entuziasmul cu care au ilustrat realizările epocii (cazul Petru Dumitriu, care a regretat scrierea Drumului fără pulbere), şi prea puţini s-au simţit inspiraţi de marile drame de după război.

După filmul Şi atunci, ce e libertatea, regizor Andrei Zincă, cu scenariul pornind de la o nuvelă de Ana Blandiana, iată că subiectul deportărilor din Bărăgan este abordat de Mariana Gorczyca într-un roman extrem de bine documentat, realizat în urma cercetărilor şi călătoriilor la faţa locului. În appendix ea menţionează întregul traseu realizat în satele de unde proveneau personajele romanului, precum şi la Rubla. „Cu puterile mele de scriitor, am scris o carte despre Rubla, satul din care mai este în picioare o singură casă, cu un singur locuitor, supravieţuitor al acelor vremi. Doresc acestei cărţi, dincolo de noima pentru care încă se mai citesc romane, să fie un prim demers pentru ca tăvălugul ignoranţei şi al ignorării să nu şteargă de pe Câmpia Bărăganului o ultimă mărturie a memoriei colective din anii ’50.“

Mariana Gorczyca transferă personajelor din Rubla, locul fără umbră discreţia, reţinerea şi echilibrul cu care foştii deţinuţi politici vorbeau despre dramele petrecute între zidurile închisorilor, în lagărele de muncă forţată. Subiectul nu îi este deloc străin, ea fiind născută în Însurăţei, localitatea apropiată Rublei, aşa încât autoarea îşi găseşte în personajele sale mai mult decât simpli raisonneuri, chiar nişte avataruri. Aşa se face că unul dintre aceste personaje, Alfred Baumann, avea un unchi ce fusese deportat la Stalino, subiectul romanului său anterior. Mai mult, acelaşi Alfred avea parte de o viziune recurentă, un bărbat (poate un înger) care îl iniţiază spiritual, deschizându-i alte orizonturi. Eric Arthur Blair (numele adevărat al lui George Orwell) este un alt alter-ego al naratoarei, personajul cu rădăcini româneşti este prins de vârtejul istoriei în ţară şi împărtăşeşte destinul deportaţilor, dar scrie despre viaţa lui. Romanul deschide astfel, prin George Orwell, o nouă cheie de lectură pentru clarificare poziţionării ideologice a autoarei. Vera Tilger este învăţătoare, cum cadru didactic a fost şi autoarea romanului, apoi preocuparea personajelor de a citi, de a învăţa limbi străine, toate acestea reconstituie, dincolo de adevărul istoric al atâtor destine frânte, faţete ale personalităţii scriitoarei.

Incipitul romanului ne pune în faţă scena preluării de către o familie de etnici germani a ţăruşului cu numărul 133, repartizat undeva, în câmpia Bărăganului, într-un loc total lipsit de vegetaţie arboricolă. De aceea umbra va deveni leitmotivul explicit, dar şi implicit al romanului. Dialogul legat de semnificaţia cuvântului umbră este succedat de primul fir narativ, primul destin din împletitura ce va forma acest roman. Naratorul este acum copilul Mariei Schreiber, dar ştafeta e preluată de mamă, căreia nu-i scapă detaliile utilizate de aparatul represiv şi metodele de manipulare, pe care, de-a lungul romanului le vor devoala şi vor învăţa să le depăşească o mare parte din personaje. Prin amintirile lui Ciolacu aflăm de uciderea unui grup mare de români din mai multe sate din apropierea Cernăuţiului la Fântâna Albă, în 1941 şi de felul în care acesta a supravieţuit, dar a fost despărţit mai apoi de sora sa. Spre finalul romanului, structurat ca un corp sferoid, Constantin Ciolacu este vizitat pe ascuns şi cu complicitatea unui activist de partid, de sora sa. Vine rândul familiei de sârbi Ilia şi Dragana Curici, a machidonilor Petru Carauts şi Hristu Papagului, a basarabeanului Anatoli Corcodel. Din informaţiile culese cu acribie, prozatoarea construieşte un mozaic al durerii şi al rezistenţei, încât prima parte a romanului este mai curând jurnalistic-documentară, tehnica detaliului accentuând veridicitatea relatării. Cele 57 de părţi ce compun romanul sunt tot atâtea capitole de istorie vie, cu nume şi prenume, fapte, mărturii ale dislocaţilor cu domiciliul obligatoriu la GAS „Justin Georgescu“ rebotezată Rubla. „Duşmani ai poporului“, „năpârci“, „strămutaţi“, „elemente duşmănoase“ sunt tot atâtea nume date de autorităţi celor 459 de suflete dezrădăcinate şi lăsate în 1951 în bătaia vântului. Moartea lui Stalin, presiunile exercitate de Tito au dus la relaxarea presiunilor şi, în 1956, deportaţii au fost informaţi că noile buletine de identitate nu vor mai conţine menţiunea domiciliului obligatoriu, adică erau liberi să părăsească Bărăganul, iar în locul lor încep să fie aduşi, cu acelaşi regim, deţinuţi politici eliberaţi din penitenciare. În finalul romanului, apare Corneliu Coposu, căruia i se repartizează casa eliberată de primii etnici sârbi care au părăsit Rubla. Intervalul celor cinci ani este construit de autoare din închegarea mărturiilor, a documentelor, cu structura localităţii reconstituite cu ajutorul singurului supravieţuitor, Constantin Ciolacu.

Multiculturalitatea Banatului îşi avea oglinda fidelă în structura etnică a locuitorilor Rublei, completată de turcii din Ada Kaleh, chiar dacă eşantionul era mai puţin numeros. Condiţiile extreme din prima iarnă au dus la decesul a doi soţi, apoi mai mulţi copii au mărit cimitirul în urma unor accidente, a tifosului, a lipsei asistenţei medicale. Deşi au împărţit aceeaşi soartă, locuitorii împărţiţi etnic pe uliţe se solidarizau mai puternic în jurul câte unei tragedii. Observaţia atentă, cunoaşterea resorturilor psihologice a fost completată, după cum mărturiseşte autoarea, de profesoara Angela Corcodel şi detaliile aduse de aceasta privind felul în care a fost percepută de copii deportarea la Rubla.

Romanul este salvat prin arta prozatoarei de două pericole: unul ar fi abundenţa de informaţii, date, amănunte biografice, poveşti anterioare momentului zero, care ar fi putut pune în umbră cele câteva fire narative. Experienţa şi-a spus aici cuvântul, iar toate detaliile aruncate ca fire de nisip aduse de vântul fierbinte, în miezul verii lui 1951, s-au aşternut în curţile cu garduri din tulpini de floarea soarelui, pentru ca în final să se regăsească sub pomii sădiţi să aducă umbre în satul care şi-a schimbat înfăţişarea, dar a păstrat aerul de carceră unde doar cerul era liber. Al doilea pericol evitat era tezismul. După atâţia ani nefericiţi de literatură proletcultistă, ar fi fost absurd ca un roman cu acest subiect să sune propagandistic revanşard. De fapt, autoarea îşi salvează în final personajele: Vera Tilger se căsătoreşte cu activistul omenos Marin Popescu, familiile închiriază vagoane şi pleacă, cu câteva excepţii, Alfred Baumann parcurge drumul său întru desăvârşire spirituală, iar Eric Arthur Blair reuşeşte să trimită în Marea Britanie, la părinţi, pentru a fi publicat, romanul vieţii sale, intitulat iniţial Rubla, satul fără umbră, devenit astfel un metaroman.

„Lui Pera însă totul i se părea posibil“ şi aceasta e nota incredibil de optimistă a întregului roman, în ciuda mărturiilor şi atâtor tragedii, răzbunarea faţă de bruta ideologică prin seninătatea relatării, fără ură, fără accente patetice, urmând cu fidelitate atitudinea supravieţuitorilor. În satul fără umbră de la început, casele de chirpici, arborii sădiţi, dispensarul, şcoala, primăria, toate aduceau acum umbre, urme ale locuirii. „Alfred observă cum crucea începu să facă umbră, una luuuungă, în lumina soarelui care urca încet pe cer“ (p. 234).