DAN GULEA, CERCUL, DE LA SIBIU LA CLUJ

După o serie de monografii precum cele semnate de Petru Poantă sau Ov. S. Crohmălniceanu şi Klaus Heitmann dedicate Cercului de la Sibiu, prezenta investigaţie a lui Alexandru Ruja (Cercul literar de la Sibiu. Destine frânte – destine împlinite, Bucureşti: Muzeul Literaturii Române, 2020, 556 p.) se bazează pe un bogat material nou, în special din arhiva CNSAS, constând în dosare de urmărire, declaraţii şi interogatorii diverse despre figuri ale Cercului, dar şi alte surse documentare, din care se citează in extenso, de felul dosarelor de studii (Victor Iancu) sau presă interbelică rară – reviste şcolare, aşa cum este publicaţia în care a debutat Radu Stanca. Este, aşadar, o carte despre Victor Iancu („Destinul generaţiei şi valorile estetice“), Ştefan Aug. Doinaş („Poetul sonurilor rare“), Radu Stanca (între „Sentimentul tragicului şi tensiunea esteticului“), I. Negoiţescu („Dileme şi contradicţii“), Eugen Todoran („Critica fenomenologică“), Ovidiu Cotruş („Opera în singurătate“), Deliu Petroiu („Un boem al cercului literar“) şi Ion D. Sîrbu („Confesiune şi diegeză“).

Cunoscut pentru Dicţionarul scriitorilor din Banat (2005), Alexandru Ruja, profesor universitar timişorean, realizează în Cercul literar de la Sibiu. Destine frânte – destine împlinite fişe biografice şi bibliografice pe baza noilor date, care conturează o preocupare constantă pentru Cerc, de la studii critice şi analize (în ediţia Studii de literatură şi estetică de Victor Iancu, 2010) la editarea operelor lui Doinaş în ediţia academică de sub coordonarea lui Eugen Simion (vol. I-II, 2016), inclusiv abordări ce merg până la ultimele consecinţe sursologice: autori de felul lui Ovidiu Cotruş sau Doinaş – fundamental diferiţi – sunt văzuţi în acest volum şi din perspectiva asemănărilor pe care le presupune frecventarea unei legendare biblioteci de poezie, cea a lui Aron Cotruş – un poet editat începând cu 1991 de Alexandru Ruja.

Dar nu este în primul rând o plasare în context a Cercului, ci o privire care îl autonomizează; astfel, „destinul frânt“ (pentru a prelua metafora din titlul cărţii) al lui Doinaş este „anul de cumpănă 1948“, pus sub semnul unei declaraţii a poetului, potrivit căreia „literatura care se făcea atunci în România nu făcea două parale“, o afirmaţie ce exclude – pentru a da câteva exemple, poeţi precum Nina Cassian (La scara 1/1) sau naraţiunile lui Marin Preda, de la Întâlnirea din Pământuri (1948) la Moromeţii (1955).

Dificil de evaluat este şi angajamentul poetului cu Securitatea; astfel, Alexandru Ruja spune că „diverse interpretări s-au dat gestului de semnare a angajamentului cu Securitatea, din care foarte puţine au pus în balanţă şi în discuţie întreg contextul“ (p. 187) – o trimitere la interpretări precum cea a lui George Neagoe, cel care a identificat totuşi patru heteronime, în Asul de pică, monografia din 2013 dedicată lui Doinaş, cu care se poate explica trecerea prin anii 1950 a poetului.

Dincolo de aceste lentile de istorie literară, există interpretări care focalizează pe anumite zone din opera unor autori, care se pot explica poate prin gustul general literar; astfel, din perspectiva unor „destine împlinite“, „cu gândul la Blaga“, pentru Doinaş centrul este satul, afirmaţii care reevaluează şi opera poetică a lui Blaga, dar şi pe cea a lui Doinaş, opere ce mai degrabă ies din tematizarea sat-oraş.

În lumina relaţiilor sinuoase cu poliţia politică a timpului ar fi putut fi prezentat şi destinul lui Nicolae Balotă, autor editat recent cu mărturii „din interior“ despre Abisul luminat (2018), consemnate şi într-un cvasilegendar Caiet albastru (2007, cu o ediţie a doua în 2019) pierdut şi regăsit de mai multe ori, ample scrieri memorialistice. Alături de alte figuri importante ale Cercului, care lipsesc din această cercetare, precum Eta Boeriu sau Cornel Regman, cu documente diverse – Cvadratura cercului de Farkas Jenő (2014), suită de dialoguri cu Cornel Regman, I. Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş şi Nicolae Balotă. Prin forţa lucrurilor – un număr semnificativ de cerchişti nu au intrat în cadrul documentar stabilit de Alexandru Ruja; dintre aceştia: Ioanichie Olteanu, Wolf von Aichelburg, Ovidiu Drimba, Radu Enescu, Dominic Stanca, Henri Jacquier.

O bună armătură documentară are capitolul despre I. Negoiţescu; destinul este urmărit pornind de la o Declaraţie amplă a scriitorului, dată în detenţie (şi publicată integral în Apostrof, în toamna lui 2021), cuantificându-se date şi contexte de viaţă. Se intră astfel şi în subiecte diverse de istorie intelectuală, unele mai puţin frecventate, cum ar fi dosarul de presă al Istoriei literaturii române a lui Negoiţescu, coborând în atmosfera lui ’68, anul în care criticul a publicat schiţa unei istorii literare în revista Familia, suscitând numeroase intervenţii din partea conservatoare, autohtonistă, a câmpului literar. Un avantaj al acestei cercetări este dat de citatele in extenso; astfel, Alexandru Ruja publică întregul plan al Istoriei literaturii române, „rămas în paginile revistei orădene (nu foarte uşor de găsit)“, precum şi alte pagini de lucrări, studii, articole sau texte, în sensul larg al cuvântului, ale cerchiştilor. Uneori, demonstraţia critică este alterată de redactări imprecise, precum fragmente de tip copy-paste ale unor formulări ce pot merge până la o jumătate de pagină, de exemplu cele care se regăsesc identic şi în capitolul eminescian al lui Negoiţescu, şi în cel eminescian al lui Eugen Todoran (p. 320, respectiv pp. 394-395).

Capitolul Negoiţescu nu este unul hagiografic; volutele unui critic şi istoric literar ce nu şi-a putut scrie opera aşa cum şi-o trasase, graba cu care a apărut în cele din urmă Istoria sa literară, în 1991, cu puţin timp înainte de a se stinge, difuzarea ideilor sale în exil – sunt părţi componente ale unui profil absolut necesar. În acelaşi fel sunt urmărite „împlinirile de destin“ ale lui Eugen Todoran (profesor la filologia timişoreană, un reper pentru Alexandru Ruja) sau ale lui Ovidiu Cotruş, cel care a introdus în literatura română specia dialogului critic, mult mai extins decât un simplu interviu (aşa cum o arată discuţiile cu Malraux, Eliade, Coşeriu, Guillermou).

Cartea lui Alexandru Ruja se desprinde de o zonă a istoriei literare care plasa mai degrabă convenţional Cercul în perioada de până în 1947, investigând o dificilă realitate, aceea a activităţii Cercului în perioada postbelică, în special în anii 1950 – sau în „obsedantul deceniu“, unde se citeşte, pentru spiritul literar clujean, concurenţa cu „tabăra“ Almanahului literar (viitoarea Steaua), de sub conducerea lui A.E. Baconsky şi a poeţilor care (re)încercau aventura esteticului într-o epocă a clişeelor dogmatice; dispersaţi, urmăriţi, adesea condamnaţi pentru o „dublă-gândire“ ce contravine oricărui totalitarism, despre cerchişti se vorbeşte mai mult prin rapoartele Securităţii, iar Alexandru Ruja identifică semnătura olografă „M. Zaciu“: „acest «Cerc literar» era un cenaclu decadent, unde se citea şi cultiva literatura putredă a apusului“. Dar un anumit spirit al Cercului a rămas prezent, chiar şi în anii de disoluţie sau prigoană.

Expunerea didactică (primul capitol, despre Revista Cercului Literar), vocaţia monografică (Ştefan Aug. Doinaş), relevanţa arhivei (cercetată, fapt important, şi de doctoranzi ai lui Alexandru Ruja, citaţi aici, precum Sorina Nevodenski, în cazul lui Victor Iancu), dezbaterea de idei (Eugen Todoran), deschiderea spre anecdotic (Deliu Petroiu) – sunt, în genere, tot atâtea modalităţi de apropiere de Cerc, de descriere şi de interpretare a unui fenomen de tip enciclopedic, trecut prin epurele totalitarismului; ele asigură şi dinamica, suspansul acestei lucrări, ce este o sinteză a unei preocupări îndelungate, a unui interes exemplar prin fidelitate.