ACAD. MIHAI CIMPOI, CODUL LUI LUCIAN VASILIU ŞI LISTA LUI PUTIN

Lucian Vasiliu se crede – în maniera lui ludică specifică – o rudă de a lui Vasiliu-Bacovia, Lucian Blaga şi Vasiliu-Birlic, dar şi pe o ramură genealogică ce vine din Antichitate, cu Lucian din Samosata, găsind pentru fiecare motive de rudenie (,,La seara unchiului Ion,/de Sfântul Ion,/Mama a dansat cu mine în pântece//m-a numit Lucian,/ după cartea de versuri semnată de Lucian Blaga,/ pe care o citea în ascuns,// La minus 24 de grade,/ într-o iarnă sovietizată/ mama Elisabeta dansa, dansa, dansa –/ pe când harta României era un gheţar uriaş/ pe care morţii familiei continuă să patineze“ – Bobotează). Verificând scena imaginară a naşterii cu data indicată pe coperta a 4-a (8 ianuarie 1954, Bârlad), atestăm exactitatea documentară.

Observăm generalitatea unui atare procedeu: deşi se aventurează în proiecţii imaginare fanteziste (onirice, groteşti, humoristice), poetul porneşte de la anumite momente şi situaţi concrete, de altfel consemnate în chiar corpul textual al poemului, ceea ce ne determină să credem că avem de-a face cu un jurnal intim monologizat, mişcat programatic însă spre Cititor pe care-l provoacă la o angajare interactivă. Interactivitate ajutată efectiv de o facere complice din ochi, căreia acesta, evident, nu i se poate sustrage. Viclenie auctorială, însuşită de la moşu’ Ion Creangă, evocat într-un vis la CENTENAR, ,,pe prispa Bojdeucii…/ într-o noapte de scrum…/ În «mahalaua celestă Ţicău»/ Pe mal de prăpastie, într-un hău/ (peste câteva coline se zărea urbea sovietizată Chişinău“.

Acest insinuat subtil ,,sub marginea de prăpastie, într-un hău“ vrea să ne spună (astfel de strecurări ,,episcopice“ fiind peste tot), că El şi Cititorul, se află în nişte situaţii existenţiale, ascunse în nişte situaţii reale cotidiene, aparent banale. Să vezi şi să nu crezi, să visezi şi să nu crezi, cam acesta-i obiectivul programatic viclean al poetului, care-şi anunţă chiar din titlu un cod numeric personal, ce nu-i altceva decât teoretizatul de Charles Mauron mit personal. Cu alte cuvinte, ni se oferă – într-un fel ,,sucit“, răsturnat – un cotidian mitizat, un cotidian cu un dincolo, încărcat cu esenţe ce se ascund în aparenţe.

Ecuaţia esenţă/aparenţă e calul de bătaie – un fel de Pegas postmodernizat înrudit tipologic totuşi cu mâncătorul de jar din basmul popular – al poetului, care însufleţeşte cele întâmplate.

Încălecând un astfel de cal, el zboară prin diferite zone şi tărâmuri, de aici şi acum sau îndepărtate, dintr-un Dincolo proiectat în ,,forme de relief“ ezoterice, ca la simbolişti. Rezultatul acestui zbor neîngrădit de nimic este libera circulaţie îngăduită prin reverie, prin visul cu ochi deschişi, prin deplasări aeriene cu parapanta inspiraţiei, prin scufundări în reprezentări de natură culturală, adevărată sarabandă a numelor, locurilor geografice, noţiunilor livreşti. E ca un Athanor alchimic, în care se aruncă materiale eterogene la nimereală, în speranţa că se transformă în aurul râvnit al inspiraţiei. Un pathos al înfrăţirii cu elementele, cu oamenii, cu cei din cărţi şi spectacole, din ziare, cu personaje mitologice – adevărate ,,colecţie de chipuri“, precum se spune într-un poem, adevărat carnaval de personaje cu măşti, în care-s amintite coiful de carton al lui Don Quijote, căciuliţa de noapte a mătuşii lui Vasiliu-Birlic şi bunicii lui Vasiliu-Bacovia, boneta lui Vasile Voiculescu, fesul lui Ion Luca Alui Caragiale, jobenul lui Matei Vişniec şi cuşma lui moş Nichifor Coţcariul. Părinţii, scriitorii din vechimea imediată (Creangă, Alecsandri, Conachi, Blaga, Cioran), din contemporaneitate, consideraţi amici şi afini (ieşeni, clujeni, bucureşteni, basarabeni), de pe alte meridiane (chinezi, turci, tătari, ruşi).

De notat că sunt cuceritoare nu doar asemenea întreprinderi de pelerinaj neoromantic şi neosimbolist, de plimbări peripatetice cvasifilosofice(Socrate e prezent şi el), ci şi proiectările de viziuni mai adânci, care depăşesc transpoziţia uşoară în diferite registre, precum aceasta: ,,Mai înalt decât Înaltul/ mai profund decât Profunda/ mai drept decât Dreptul/ mai deşert decât Deşertul/ mai vertical decât Verticala/ mai necuprins decât Necuprinsul/ mai tăcut decât Tăcuta/ mai smerit decât Smerita/ mai răsărit decât Răsărita?// Doamne,/ pe mine Insul/ fă-mă Insulă“ (Rugăciune hibernală).

Un poem, de proporţii mai mari, care demonstrează sensibilitatea acută a poetului faţă de ceea ce se întâmplă spre marea noastră surprindere azi este Simfonia a 14-a sau lista lui Vladimir Putin. Este o viziune halucinantă, constituită din trei vise suprapuse (Pe Nil? Pe malul Volgăi? Pe sub pod de Bahlui?)… şi dintr-o reacţie puternică a inimii, ,,străpunsă de suliţe, de lănci, de halebarde“ care se identifică unei „Hărţi Vechi de Ev. Mijlociu“. Trezindu-se trecut într-o listă ,,de călătorie“ a lui Vladimir Putin, despre care zice ironic e ,,iubitor de poeţi şi cititor de poezie“ şi care întocmise această listă care ,,lua înfăţişarea unui cicisbeu/ care ne preda/ noile reguli de circulaţie/ în împărăţia lui Dumnezeu“.

Într-o atare proiecţie halucinantă sub forma de ,,o colosală clepsidră de Cuvinte“, de ,,roiuri de litere, cifre, silabe, sintagme, versuri, versete, pasaje“, apare şi Piaţa Roşie (Portocalie? Galbenă?), care devine o ,,imensă CARTE în forma de Cruce cu braţele în chip de bulevarde pavate cu volume – spre EST, spre Beijing şi Pădurea Împietrită/ spre Vest, spre Lisabona şi mănăstirea Jeronimus/ spre Nord, spre Oslo şi Fiordul Vechi/ spre Sud, spre Ierusalim“. Enumerarea se încheie cu o tristă uimire: ,,Doamne, ce lecturi pe lista lui Vladimir Putin,/ în ţintirim“). E un final ce ne îngrozeşte astăzi, când lista lui Putin, în care a fost trecut pentru o călătorie poetul, este haşurată Ucraina…

Volumul lui Lucian Vasiliu ne aduce încă o confirmare a darului său de a fi ironic-sentimental, hazos şi totodată grav, de a pune în transfigurările paralogice sensuri dramatice, existenţiale.

De-formatorul de limbaj este, în fond, un re-formator în poezie şi po(i)etica de azi.