Karl Marx este din nou la modă,
revine în Europa, în America,
pe căi ocolite intră
în academii, în parlamente,
chiar şi de la amvon
pare să fie cool să vorbeşti despre
capitalismul care se autodistruge programatic,
despre emergenţa materiei
care nu recunoaşte preeminenţa cuvântului
puţin, foarte puţin
i-a fost tunsă barba
în fotoşop,
astfel diavolul cel bun
poate intra în dialog cu îngerul cel rău,
o statuie a lui Karl Marx de patru metri şi jumătate
şi şapte tone de bronz, care a fost
realizată de un artist chinez
şi inaugurată recent la Trier,
spune ceva despre cât a crescut
între timp dintr-o tumoare a memoriei;
asociaţia profesorilor de marxism
care au rămas fără slujbe
după prăbuşirea sistemului comunist
în Europa
a trecut la represalii:
şi călăii au dreptul la împliniri
profesionale;
tinerii trebuie să primească botezul
marxismului cu pieptul gol, neînfricaţi,
ca o evoluţie la montagne russe
fără legături de protecţie,
carnea mielului exultă în gura lupului;
dar despre tinereţea pierdută
a temnicerului, cine vorbeşte?
dar ultragierea emoţională a gardianului din gulag
cine o recunoaşte?
Marxismul este din nou la modă
clubul de idei de pe lângă
închisoarea Aiud a organizat colocviul
împliniri interioare în lagăr
printre condamnaţii pe viaţă,
la închisoarea de la Râmnicu Sărat
a avut loc seminarul iniţiat de societatea civilă
moartea în viziunea condamnaţilor la moarte,
iar un film de desene animate,
realizat de o echipă talentată de tineri cineaşti,
cu care vom concura, cu multe şanse,
la premiile Oscar,
ilustrează Fenomenul Piteşti,
momentul acela din istoria noastră
când tortura a ajuns la subtilitatea artei,
când psihismul se concentra excesiv pe formularea
unor emoţii negre, în general nesănătoase,
critica de specialitate a remarcat în film
umorul subtil
care excede tragismului.
Karl Marx este din nou la modă.
Stalin nu a fost un tată chiar aşa de rău.
Engels a iubit la nebunie pisicile.
Lenin purta un crucifix cusut în căptuşeala vestonului.
Pol Pot dormea cu fotografia mamei sub pernă.
Kim Ir-sen a pansat lăbuţa unei maimuţe rănite.
Ceauşescu iubea câinii maidanezi.
Fidel Castro lăcrima când îşi amintea de
bunicul matern.
Mao a fost toată viaţa un copil mare.
Prezentul flămând se aruncă asupra trecutului
ca pe o pradă, curge memorie prin toate rănile,
iar faptul că suntem în viaţă
în aceste istorice momente
ale lumii contemporane
ne conferă statutul de învingători absoluţi
în toate războaiele care au ţinut omenirea în priză
vreme de câteva mii de ani
de asta e bine, profilactic,
să ne spălăm mâinile
să ne spălăm sângele
să ne spălăm creierele
să spălăm apa.
Mă întreb uneori de ce nu am plecat din România
aş fi putut să o fac
după ce am dansat cu toţii Hora Unirii
în jurul cadavrelor ceauşeştilor,
deşi nu am avut piedici
mi le-am pus singur,
îmi spuneam mereu că eu sunt patria
şi cum aş fi putut să mă smulg eu din mine însumi
fără să las o rană de nevindecat.
Şi pe atunci politicienii erau la fel
şi ticăloşii erau la fel
şi sicofanţii erau la fel
şi idioţii erau la fel
se amestecau precum cărţile de joc la o
partidă de canastă
sau de popa prostu‘.
În lumea contemporană
frica ţine loc de ideologie,
laşitatea este lecţia de diplomaţie care se predă
în toate universităţile, examenele sunt dure
şi eliminatorii,
iar cartea de istorie-i
un pod cu vechituri
în care înghesuim
sentimentele bune
şi ratările spectaculoase.
(Şi în jur politicienii sunt la fel
şi ticăloşii sunt la fel
şi sicofanţii sunt la fel
şi idioţii sunt la fel
se amestecă precum cărţile de joc la o partidă de canastă
sau de popa prostu‘.)
Între timp, patria a devenit
închisoarea perfectă
din care nimeni nu mai scapă nici prin evadare,
nici prin visare.
Patria este refugiul perfect la bătrâneţe
pentru cei care şi-au plătit impozitele la zi,
atât în cer
cât şi pe pământ.
Patria este un azil în care
cei care îl ocupă sunt încurajaţi
să socializeze ca remediu
pentru destinele extrem de promiţătoare
ratate la un moment dat.
Patria a ajuns, în ultima instanţă, un cimitir
în care dacă nu mai are cine să plătească
impozitul anual
pentru locul de veci,
după douăzeci şi cinci de ani,
cât este prevăzut
în regulamentul actual de funcţionare al
cimitirelor
din România,
rămăşiţele sunt aruncate
la groapa comună.
21 decembrie 2021