Ileana Urcan

Străinul

 

E înalt şi subţire

ca o trestie.

Cu o mantie de lumină trece

precum vântul aprig de primăvară prin grădini înflorite,

nu ştii

dacă aduce îngheţul,

sau

blânda căldură.

 

Chipul aspru,

piatră colţuroasă, pe care râul

încă n-a apucat s-o netezească,

dar în taină a scrijelit întâmplări mai de preţ

într-o limbă străveche

ce mie îmi scapă.

 

Vocea lui mângâie puiul de cerb şi de lup deopotrivă,

sub bolţile frunzişului sacru înalţă cântări

şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor,

care rodul său va da la vremea sa

şi frunza lui nu va cădea

şi toate câte va face vor spori…

 

Eu stau

şi-l sorb în adâncul ochilor minţii,

să înţeleg dacă

să-mi înalţ speranţa ca pe un zmeu

peste mare spre cerul albastru,

sau a neputinţă

să plâng…

 

Nedumerire

 

Pe care drum a venit

şi cine este,

stau şi mă întreb.

Strălucind orbitor şi celest

a coborât poteca îngustă

dinspre vârful muntelui,

ori poate lumina voievodală ascunde în ea

miezul vulcanic al întunericului.

Oţetul se aseamănă vinului la vedere

Şi rapiţa e asemeni muştarului.

Dar gustarea le deosebeşte pe cele două.

 

Împrejurul meu, printre merele roşii din iarbă

luminează brânduşe de toamnă…

 

Trandafirul roşu

 

Sub acoperământul stiharului ţesut din cenuşa

pulberilor stelare,

trandafirul roşu a încolţit,

hrănit de visul putrid.

 

A făcut lujeri şi a înflorit cu lentoare

pe piept. Parfumul lui

i-a umbrit inima, i-a-ncununat-o cu spini,

apoi i-a străpuns până la sânge rugăciunea minţii

la vremea blestemată a somnului.

 

Cutremurat de ardoare

a părăsit chilia din munte

dispărând printre brazii mirosind a răşină.

Trandafirul din piept înflorea mai aprins şi mai tare

În zorii mânjiţi cu petale de sânge.

 

Nimeni. Nimic

 

Sufletul meu

e un cimitir întins cât vezi cu ochii.

Zarea cenuşie înghite

mormintele moşilor şi strămoşilor,

dizolvând ruina pietrei, amintirea ei,

muşchiul verde

ce-n vis îşi tremură genele,

umbrele şi lumina din iarbă,

căsătorite pe viaţă,

crinii din văi,

ce fost-au cândva

necunoscutele mirese ale neamului.

 

Mai încoace,

Străbunicii noştri,

bunicii mei, bunicii lui,

părinţii mei, părinţii lui,

verii mei, verii lui,

fraţii lui,

nepoata lui,

El.

 

La groapa comun-a săracilor,

şiroiesc pâraie peste

amintiri, speranţe, iluzii,

bucurii, amărăciuni,

lucruri neisprăvite,

întâmplătoare iubiri,

triste cenotafuri.

 

Despărţire

Ochii tăi curaţi şi prelungi de Fecioară,

email pe veci încrustat în tăria celestă

privind spre Tatăl,

ignorându-mă dureros pentru prima oară

ca pe o zeitate calpă, de lut,

uitată departe, tot mai departe,

mereu mai departe…

 

Salon de înfrumuseţare

 

În odăiţa din stânga a casei mele

Diavolul şi-a sumes până la coate mânecile,

pe o masă de lemn

frământă spornic lutul slab al trupului meu.

 

I se pare prea sfărâmicios

şi adaugă paie, apă, scuipat

ca să-l lege.

 

Curând i se năzare

că e doar tină

care nu mai atrage pe nimeni;

plictisit, adaugă înc-o mână de lut,

câteva cioburi sclipitoare,

peste sâni aşterne fâşii din valuri albastre de mare,

iar la glezne

prinde mărgele de roşu carmin…