Nu vom descoperi c-am devenit „alţii“!
Cum mă simt după doi ani de pandemie? Normal. Sau „aproape normal“. Ceea ce sună cam anormal într-o perioadă cu totul şi cu totul anormală, nu?! M-am păstrat – totuşi – „în bună stare“, „sub (auto)control“, în parametrii obişnuiţi de funcţionare afectivă şi intelectuală, în viaţa casnică, de familie, şi chiar şi-n cea profesională, publică prin natura ei, în ciuda reducţiilor şi modificărilor impuse de „starea de calamitate“ în care ne-am aflat din martie 2020 şi din care n-am ieşit încă.
Adică: citeam şi scriam oricum „izolat la domiciliu“; mă uitam oricum în fiecare zi şi noaptea la televizor, lăsîndu-l să meargă „în surdină“ în timp ce lucram la computer, ca şi-acum, în 2020, 2021, 2022 (şi ca şi-n noaptea în care scriu fraza despre televizorul pe care-l aud „în surdină“!); trăiam oricum o viaţă cu mult „stat în casă“, chiar dacă şi cu multă agitaţie prin oraş, cu complicate zigzag-uri cotidiene, cu opriri în multe puncte, la Universitate, în varii instituţii culturale, la posturi de radio şi de televiziune, în cafenelele în care obişnuiam să-mi programez întîlnirile cu prieteni şi colegi, dar şi cu studenţi, masteranzi, doctoranzi pentru discuţii despre lucrările lor; dar – toate „alergăturile“ astea – în intervale de timp relativ scurte, cu mai multe reveniri acasă în fiecare zi, deci cu alt sentiment de „locuire împreună“ decît al pămîntenilor care au „serviciu“ de dimineaţă şi pînă după-masa şi se reunesc cu familiile lor abia spre seară. Eu şi cele trei fete ale mele – soţia, fiica şi soacra – ne vedeam de mai multe ori pe zi în vremurile „normale“, eram oricum împreună mereu, ne despărţeam doar ca să ne întoarcem acasă şi reveneam repede după ce plecam din nou…
Dacă a fost o problemă extinderea considerabilă a timpului petrecut „la domiciliu“? N-a fost, n-am experimentat nici o „nevroză de interior“. Şi, asemeni atîtor colegi cu care am discutat despre ce ni se-ntîmplă, am profitat: am citit mult şi-am lucrat cu spor. Ce, cum, cît? – dau altă dată „raportul“!
Tema în sine a pandemiei a însemnat – da! – o mare presiune în toată perioada, mai ales la început, în primele luni, în primul an, pînă la apariţia vaccinurilor, şi n-a dispărut complet. Dar a fost şi este o „apăsare“ permanent controlată raţional, „auto-analizată“ şi vegheată şi de sentimentul de responsabilitate al „capului de familie“, al singurului bărbat între cele trei fete! Am în general, de felul meu, reacţii rapide în situaţiile dificile: fac evaluări instantanee şi reacţionez în consecinţă. Avînd în urmă şi perioade de lucru în presă, nu doar în actualitatea culturală, ci şi-n cea politică, mi-am educat şi senzori „jurnalistici“ speciali, care mă fac să mă ţin mereu informat şi să nu mă mai surprindă nimic. Altfel spus, mi-am exersat capacitatea de „acomodare“ cu neprevăzutul. Încît am trăit gravitatea situaţiei mai mult înţelegînd-o şi alegînd soluţiile cele mai bune de coabitare cu ea decît recepţionînd-o aşa-zicînd „visceral“.
Nu vreau să spun că nu mi-a fost deloc „teamă“ de îmbolnăvirea mea, a fetelor mele, a tuturor celor la care ţin. „Teama“ sau „frica“ pot fi şi raţionale, ca-n cazul meu, nu şi „panica“, pe care n-am simţit-o deloc. În loc să mă „pierd cu firea“, am perceput din prima clipă gravitatea situaţiei, îi simt şi-acum dramatismul şi am conştiinţa limpede a tragismului teribil al pierderilor de vieţi omeneşti din cauza infectărilor cu coronavirusul care ne-a atacat. Dar de acţionat am acţionat cum mi-au dictat raţiunea, bunul-simţ, conştiinţa, responsabilitatea: grijă, prudenţă, măsuri de precauţie, vaccinare, ieşiri cît mai puţine din casă, fără asumări de riscuri mari de infectare. N-am scăpat, am făcut COVID-ul în septembrie-octombrie 2021, dar eram dublu-vaccinat, aşa că am avut o formă foarte-foarte uşoară. Ca şi cele două prin care a trecut fiica noastră, în aprilie 2021 şi-n ianuarie 2022. Mergem înainte!
Fizic… recunosc c-am resimţit consecinţele recluziunii, ale „statului în casă“, ale diminuării drastice de mişcare prin oraş, practic singura mea formă de „sport“ în vremurile pre-pandemice. Dar am compensat în jumătăţile calde ale celor doi ani, de primăvara pînă toamna, cînd am stat mai mult pe „domeniul“ argeşean pe care ni l-am cumpărat în urmă cu un deceniu şi jumătate, pe dealuri, trebăluind în jurul casei de-acolo, tot urcînd şi tot coborînd în „livada noastră“ şi-n „crîngul nostru“ care se-nfundă în pădurea de stejari de pe coastă, de pînă-n vale (ghilimelele vor să marcheze uimirea de nerisipit a orăşeanului ajuns „apropitar“ de livadă, de crîng…).
Şi mi-am ţinut tot timpul „jurnalul de pandemie“. Cu un start aproape involuntar-jurnalistic (fără să caut vreun joc între sensurile diferite ale derivatelor din „ziua“ franţuzească!). Apoi cu sentimentul că vremurile speciale se cer consemnate. Poate şi ca o formă personală de „terapie“, ca o „vindecare din mers“, înainte ca boala să se poată instala în conştiinţa mea, în ce-am gîndit şi-am făcut în ăştia doi ani?…
Să sperăm că nu mai e mult! În orice caz, nu cred că vom descoperi c-am devenit „alţii“ după ce va fi trecut. Doar în măsura în care orice experienţă ne modifică. Cea care ne-a fost dată din martie 2020 încoace a fost şi este – într-adevăr – excepţională, însă cine ştie ce-am fi trăit şi ce-am fi păţit dacă ne-am fi continuat agitaţiunile cotidiene „ca înainte“?!