Kocsis Francisko

1. Întrebarea asta am tot amânat să mi-o pun direct, nu pentru a fugi de răspunsuri incomode, ci pentru a nu resimţi prea dureros cât de multă vreme a trecut de când am fost puşi în situaţii care păreau de domeniul scenariilor fantastice. Şi pentru a nu mă vedea constrâns, fie şi în subconştient, de a face un sumar al lucrurilor de care am fost frustrat într-un fel pentru care psihicul meu – al nostru, cred – nu era pregătit. Las acum nevorbite stricăciunile pe care le face trecerea vremii asupra alcătuirii noastre materiale în asemenea constrângeri sociale, dar izolarea mi-a reamintit că ea a fost folosită drept pedeapsă suplimentară pentru cei care erau mai greu de frânt, mai îndărătnici. Dar ce a rezolvat închiderea în casă a bătrânilor? În loc să se ducă unul câte unul, de dimineaţa până seara, la magazin, la farmacie, la zecile de ghişee ale acestei ţări, au fost obligaţi să se înghesuie toţi la aceleaşi – două! – ore în aceste locuri, de parcă s-ar fi urmărit nu protejarea, ci expunerea lor la îmbolnăvire. Soluţii de minţi înguste, pentru că nu cred să fi fost diabolice.

N-aş fi crezut că va veni o vreme când voi trece pe stradă pe lângă un cunoscut şi să nu-l recunosc, să am sentimentul că omul acela mi-e cunoscut după pas, după alură, după îmbrăcăminte, să mă întorc şi să-l strig pe nume şi el să se oprească brusc şi aproape siderat, da, asta mi s-a întâmplat. Şi mi s-a mai întâmplat în vremea asta de izolare şi distanţare să fiu sunat de un prieten, ca să ne vedem, dar a trebuit să-l refuz, pentru că nu mă simţeam bine şi nu voiam să-l expun, ca apoi, la câteva săptămâni, să-l sun eu, pentru că era ziua lui, iar telefonul să-mi spună că numărul nu este alocat. Frisonul nu m-a minţit: a plecat la cele sfinte.

Şi tot „amarul acesta de vreme“ m-a făcut să constat şi să înţeleg cât de mare e diferenţa între a sta de vorbă la telefon o oră întreagă cu un prieten drag şi a sta cu el la o masă de cafenea zece minute fără a scoate o vorbă, doar să-l vezi, să-l simţi, să aştepţi răbdător să-şi termine ritualul de gesturi care culminează cu sorbirea primei guri de cafea, aşezarea ceştii şi dregerea inconştientă a glasului care ar putea rosti cel mai nostim truism din lume, dar pe care să-l auzi direct, fără relee, fără tehnologie, să-i vezi mimica, lumina ochilor, limbajul gestual pe care nu-l poate suplini ori transmite nicio revoluţie tehnică. Tehnologia nu ştie nimic despre căldura umană.

2. Nu pentru ambele nuanţe, pentru că n-am resimţit teama, iar inspiraţia nu şi-a părăsit bunele obiceiuri, n-a fost cu nimic mai mult ori mai puţin capricioasă, cred că nici n-a aflat de pandemie, eu nu i-am spus, iar ea nu ascultă nici radioul, nu se uită nici la televizor. Dar nu pot să neg că subconştientul a declanşat un fel de alertă, că am fost mult mai prudent decât în mod obişnuit, deşi prudenţa asta funcţiona în gol, câtă vreme ni s-a (şi ne-am) impus distanţarea, am absentat din lume cu motivarea parafată de unii care erau speriaţi de-a binelea. Constat că există o prudenţă pe care altădată n-o simţeam, ne-a schimbat comportamentul, ne-a alterat felul de a fi, dar asta nu are nicio legătură cu inspiraţia.

3. Claustrarea, de regulă, inhibă. Singurul lucru bun, dacă se poate spune aşa ceva, e că aceste constrângeri ne-au drămuit altfel timpul, ni l-au economisit prin eliminarea brutală din vieţile noastre a întâlnirilor cu prietenii, cunoscuţii, au eliminat întrunirile, călătoriile, concediile, ne-au cam eliminat pe unii din vieţile celorlalţi şi ne-au pus în faţa unui ecart temporal ce trebuia umplut. Pentru mine asta a însemnat mult mai multe ore de lectură, recuperarea unor întârzieri, dar şi timp destul pentru a-mi pune osul la treabă şi să strâng la un loc modestele însemnări critice şi eseuri răspândite prin reviste şi să tipăresc al doilea volum de acest fel, Alţi prieteni şi apropiaţi, dar şi interviurile luate de-a lungul anilor, din care am încropit o interesantă carte de confesiuni, Urme pe zăpada memoriei, mi-am recitit şi netezit, pe ici, pe colo, prozele scurte scrise după volumul anterior şi le-am trimis exact unde trebuia şi au ieşit la Cartea Românească cu titlul Atelierul de pipe şi tutun la mijlocul anului trecut, iar la Ardealul am tipărit volumul de poezii care era terminat înaintea prozelor, dar ţineam să încheie ciclul acesta editorial ca un punct mare şi greu, Fii bun şi când ceri un strop de apă. Şi tot pentru că am avut atâta vreme, mi-am recitit şi vechile tablete de sâmbătă din cotidianul „24 de ore mureşene“ şi am văzut că multe dintre ele sunt adevărate poeme în proză şi „profeţii“ împlinite, adică n-am greşit în aprecierea evoluţiei scenei politice şi a actorilor ei, am intuit evoluţii spre care nici acum nu-mi dau seama ce fler m-a condus, ce m-a făcut să le ghicesc, să le presimt, e un adevărat spectacol politic, cu o perie deasă şi o pilă mică s-ar putea scoate o carte pe cinste, s-ar chema De capul meu, cum se chema şi rubrica, şi au mai rămas notele din revista „Vatra“, cele despre ce scriu ungurii, în care am risipit mii de metafore şi vorbe cu miez, unele care ar merita mai mult decât să rămână îngropate pe veci în paginile acelea. Aşadar, la o scurtă analiză, constat că pandemia m-a lăsat cam la fel cum am fost, chiar dacă mi-a dereglat puţin timpul social şi ritmul biologic, înspre accelerare, dar în limite suportabile.

P.S. Când scriu rândurile acestea, ceva mult mai grav decât pandemia e pe cale să se întâmple la est de noi. Sper să nu fie scânteia…