OLIVIU CRÂZNIC, „MAESTRUL“ ŞI DICTATORUL

Daniel Bănulescu (n. 1960) este romancier, poet, dramaturg, publicat şi peste hotare, multiplu premiat (inclusiv de către Uniunea Scriitorilor din România şi de către Academia Română), decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler.

Diavolul vânează inima ta (al doilea tom din ciclul Cea mai frumoasă poveste a lumii; ediţie definitivă, Ed. Paralela 45, 2021) aparţine stilului funcţional beletristic, curentului literar irealist (mai cunoscut la noi sub denumirea, pe care o considerăm improprie, de „realism magic“) – cu tente baroce –, genului literar epic, speciei literare a romanului fantastic, subspeciei literare a fantasticului histrionic.

Subiectul romanului aminteşte de Maestrul şi Margareta (M. Bulgakov), dar şi – în al doilea capitol – de Parfumul lui P. Süskind. Comparaţia cu iluştrii înaintaşi îl dezavantajează pe D. Bănulescu doar din punct de vedere al eleganţei limbajului personajelor (autorul nostru preferă realismul livrescului, atunci când dă glas infernalilor protagonişti), nu însă şi din alte puncte de vedere (satira juvenaliană dovedindu-se foarte bine ancorată în donquijotescul intrigii).

Structural, avem de a face cu un „roman à tiroirs“.

Naraţiunea-cadru reflectă un motiv literar tipic basmelor populare: căutarea unor obiecte fermecate care, odată găsite toate, îi garantează posesorului victoria într-o bătălie supranaturală. Însă, aflăm în primul capitol, nu Făt-Frumos porneşte în această călătorie aventuroasă, ci … „Maestrul Înşelătoriei şi al Crimei“, „Nimicitorul“ „Has Satan/Ho Diabolos“, „îmbrăcat în trupul unui bărbat de 40 de ani“ şi devenit astfel, temporar, „inginerul Mugurel Florescu din Yemenul Democratic“. Cum obiectele magice râvnite urmează a fi „colectate“ de la trei mari păcătoşi (fiind vorba, în fapt, despre lobii urechilor acestora) aflaţi în Bucureşti („cel mai plin de mistere oraş de pe întreg mapamondul“), Diavolul apelează la serviciile unui taximetrist depravat şi agramat, cu vădit potenţial de ucenic.

Următoarele capitole ne prezintă păcătoşii vizaţi, pe rând: un ucigaş în serie din perioada interbelică, năzuind să „construiască“ femeia perfectă prin metode frankensteiniene; un satrap mărunt, cu ambiţii uriaşe pe plan internaţional – Nicolae Ceauşescu; un tâlhar intrat în rezistenţa anticomunistă, silit să îşi trădeze tovarăşii şi închis apoi într-un spital de boli psihice.

Cheia romanului o constituie capitolul rezervat dictatorului. Un dialog purtat cu un fost ministru capătă, pe nesimţite, forma unui adevărat rechizitoriu, enumerându-se principalele motive pentru care regimul politic ceauşist este unul criminal. „Conducătorul iubit“ ripostează însă cu seninătate dezarmantă şi cu un soi de viclenie puerilă, învinuind uneltirile „duşmanilor socialismului“ şi pretinzând că „viitorul luminos“ nu se poate clădi fără regretabile, dar fireşti „pierderi colaterale“. Când Diavolul intervine în discuţie, aruncându-i în faţă autocratului român acuzaţia de crasă ipocrizie, Ceauşescu se agaţă, bâlbâindu-se, de eternul „argument“ menit a invalida, în regimurile comuniste (prin inducerea temerii, dar şi prin desfiinţarea morală a preopinentului), orice teză ori demonstraţie: „Eşti un … fascist“.

Diavolul … este, putem conchide, un roman remarcabil, din care răzbate nu doar talentul autorului (dublat de o admirabilă stăpânire a mijloacelor de exprimare artistică), ci şi un mesaj moral cu ramificaţii istorice, politice, sociale, filosofice, chiar teologice.

Din punct de vedere editorial, semnalăm două neajunsuri ale prezentei ediţii (uşor de îndreptat cu prilejul următoarei retipăriri): întâlnim în text câteva (din fericire, nu multe) cuvinte cărora le lipsesc semnele diacritice (utilizarea instrumentelor de corectare oferite de logicialul Microsoft Office Word ar fi putut remedia, integral sau aproape integral, această problemă); hârtia folosită nu este albă, de calitate superioară, rezistentă în timp, cum ar fi fost de preferat.