DAN GULEA, LITERATURA LA FEMININ

Sub coordonarea Adinei Diniţoiu, de la platforma Literomania, şi a Anastasiei Staicu, rubrica „Literatura la feminin“ a site-ului se individualizează într-o antologie cu acelaşi titlu (Bucureşti: Seneca, 2021, 224 p.), în prezentarea grafică a scenografei Sorina Iuganu, care prefaţează fiecare text cu o ilustraţie, dar şi fiecare din cele trei secţiuni ale volumului: „Confesiune“, „Eseu“, „Proză scurtă“. Printre cele 18 nume de autoare din acest volum sunt scriitoare precum Ioana Nicolaie, Ruxandra Cesereanu, Gabriela Adameşteanu sau Ioana Pârvulescu, care sunt prezente cu texte inedite sau cu fragmente din apariţiile mai mult sau mai puţin recente.

Dar nu este suficientă o rubrică pentru o antologie; motivaţia Adinei Diniţoiu pentru alcătuirea acestui volum porneşte de la o constatare de tip programatic: „M-am izbit de patriarhalismul sistemului literar şi cultural din România (…). Am încercat, în ce mă priveşte, să-mi asum o identitate culturală românească fără complexe, pe cât se poate. Apăr periferia şi marginalitatea în cultură – le consider zonele cele mai interesante, mai creative, mai umane, ce modifică întruna relaţiile de putere ale acestei lumi –, dar am încercat, pe cât posibil, s-o fac fără complexele marginalităţii“.

Definitoriu este dialogul pe care cele trei părţi ale volumului îl realizează, pentru că textul teoretic sau confesiv, din prima sau a doua parte a antologiei, îşi poate găsi un ecou în proza scurtă din a treia parte. De exemplu, mărturisirile Gabrielei Adameşteanu, cu titlul „Misoginism feminin?“, aduc o notă în plus poeticii din postfaţa „Cenzură şi autocenzură“, apărută într-o ediţie a romanului Dimineaţă pierdută din 1997; dacă în anii 1990, literatura de sertar şi ediţiile integrale făceau parte dintre temele stringente, în prezent punctele de vedere s-au reconfigurat. Astfel, reluând o conversaţie de la o lectură publică, când este provocată cu o comparaţie a personajelor feminine şi masculine – primele fiind mai „scrise“ („De unde provine acest misoginism feminin? Sunteţi o feministă?“), prozatoarea admite, sub semnul probabilului, că ar trece „cu mai multă dezinvoltură frontiera spre celălalt când e vorba de un personaj feminin“. Creatoarea Vicăi (protagonistă ce dădea chiar titlul romanului Dimineaţă pierdută, într-un plan editorial din anii 1980) intervine în interpretarea romanului şi vorbeşte, selectând o serie de interpretări critice, despre tragismul acestui personaj – asemănător cu cel al Letiţiei Arcan, surprinsă în ultima etapă a vieţii în Fontana di Trevi (2018). Este una dintre cele mai importante confesiuni ale unei autoare emblematice pentru proza noastră contemporană, o autoare care schimbă o paradigmă convenţională a personajului feminin, desenat de clasici precum Sadoveanu sau Preda.

Prima parte a volumului, intitulată „Confesiune“, adună astfel de mărturii generale, despre situarea în lume, dar şi despre destinul scriiturii; o notă specială pentru Ioana Pârvulescu: „eu, una, am rămas între generaţii, în no man’s time, precum Tom Hanks în no man’s land, în filmul Terminalul (…). Volumul meu era scris în anii ’80, şi a fost tipărit, fără să mai fiu întrebată, în ianuarie 1990, rămânând cumva şi între lumile şi între generaţiile poetice. Cine, chiar aşa, cine poate fi preocupat de poezie imediat după o schimbare de regim?“

Aceste elemente să le spunem teoretice îşi găsesc aşadar prelungirea în secţiunea intitulată „Proză scurtă“, unde Gabriela Adameşteanu scrie un text implicat în preacuviincioasa dezbatere a societăţii româneşti despre a avea sau nu mască, o tăietură sigură ce pare a veni din continuarea Fontana di Trevi, iar Ioana Pârvulescu schiţează o scenă estivală.

Acelaşi tip de corespondenţă există între secţiunea a doua, „Eseu“, şi a treia, în care vedem ambitusul teoretic urmat de ficţionalizare, cum se întâmplă la Dorica Boltaşu, care scrie despre Cella Serghi, „un destin intelectual feminin“ ce luptă „cu prejudecăţile sociale ale epocii“, iar în secţiunea „Proză“ realizează un text foarte ecorşant despre „O zi“ din viaţa celei care îşi pierde tatăl; în acelaşi fel, prin jocul teorie – aplicaţie, se citeşte şi Serenela Ghiţeanu, care o comentează pe Irène Némirovsky, autoarea Suitei franceze, redescoperită la peste o jumătate de secol de la scriere, şi apoi scrie o proză despre destin, copilărie şi trecerea implacabilă a timpului. Un alt exemplu poate fi cel al Dumitriţei Stoica („Mersigru“, de la Nina Cassian citire), preocupată de situarea autorului în lume, de la experienţa lecturii şi descoperirea arabescului, la autorul-personaj, care se povesteşte: „dacă cineva îşi imaginează că asta e totul se înşală amarnic. Ori n-a citit prea multă literatură, ori se grăbeşte să ajungă undeva. Sau vrea să-şi mai piardă timpul pe Facebook, pe Instagram sau pe Twitter“ (în proza „O femeie a aruncat vişinele din damigeana cu vişinată“).

Gabriela Adameşteanu, Ioana Bâldea Constantinescu, Ruxandra Cesereanu, Marina Dumitrescu, Ioana Pârvulescu, Simona Preda, Dorica Boltaşu, Serenela Ghiţeanu, Rodica Grigore, Dumitriţa Stoica, Monica Şerban, Ohara Donovetsky, Alina Gherasim, Anca Goja, Andreea Micu, Ioana Nicolaie, Liliana Ursu sunt „Femei între ele“ – titlu al prefeţei Adinei Diniţoiu, prin care antologia îşi asumă un anume feminism, pornind de la un cunoscut text al Hortensiei Papadat-Bengescu, deopotrivă şi nume al unei rubrici de ziar interbelic; se produce astfel o distanţare de provocări ale patriarhalismului de felul celor semnate de laureatele premiului de poezie Eminescu pentru debut, poetele Medeea Iancu sau Cătălina Stanislav: antologia nu mizează pe provocare, ci pe identitate. Dar Literatura la feminin lasă deoparte un întreg gen – şi anume poezia, un tribut important, deşi Femeia-cruciat de Ruxandra Cesereanu sau Autoimun de Ioana Nicolaie sunt exemple care pot fi oricând date, din acelaşi perimetru circumscris de Adina Diniţoiu.

Pe piaţa editorială este astfel loc pentru interpretări de felul celor semnate de Al. Cistelecan, care scrie „notiţe pentru o istorie a poeziei feminine“ (cu titlul Fete pierdute, 2021), parte dintr-o serie din care mai fac parte Ardelencele (2014) sau Zece femei (2015). În recentul titlu de la Editura Cartier, Cistelecan aduce fişe de istorie literară (pe unele criticul le schiţase şi pe FB), ordonate alfabetic, pentru a organiza cumva propria descoperire, cele peste 100 de autoare indexate, pe care le numeşte „un harem bacovian neaşteptat de populat în poezia noastră feminină“. Perioada este foarte amplă, cuprinzând perioada modernă a literaturii, începând de la „prima noastră poetă“ (Xenia Iordachi Hagiu, manuscris, 1820) şi urcând până în perioada postbelică (Olga Caba, Elena Balamaci ş.a.); titlurile subliniază inadvertenţa acestei literaturi, din perspectivă patriarhală – de la „neveste simboliste“ (Claudia Millian, Agatha Grigorescu-Bacovia, Sanda Movilă) în volumul din 2015, la calificative asemănătoare, de o ironie nejustificată, în volumul din 2021: „cântare de parastas“ (Georgeta Mircea Cancicov), „Sturm und Drang şi floricele“ (Elena Balamaci) – şi exemplele ar putea continua.

Literatura la feminin, susţinută şi de o serie de clipuri ale autoarelor ce rulează în spaţiul virtual, este una dintre cele mai interesante apariţii, înscriind într-o paradigmă contemporană receptarea literaturii noastre.