MIRCEA TOMUŞ, DUBLUL LIMBAJ

A fost un timp, cam pe la sfârşitul anilor ’50, când, cumva, lămuriţi cu ceea ce fusese înainte, şi am putea numi dictatura limbajului, persoanele pe care le cunoşteam mai îndeaproape, din ceea ce se definea, atunci, drept frontul cultural, lămuriţi şi, poate, unii dintre ei, sătui de dictatura formulelor stereotipe, au început să practice un limbaj mai degajat. Era o renunţare la un limbaj de un anumit fel şi tipic unei anumite concepţii despre realitate şi viaţă, în favoarea unui alt fel de a vedea lucrurile. Dar simt că parcă n-am început bine şi că va trebui să mă întorc şi s-o iau pe altă cărare.

Am început să scriu despre literatură în ultimii ani de facultate, deci prin anii 1953-54. Erau analize literare, cerute de programul facultăţii de filologie, pe care o urmam la Universitatea din Cluj. Dascălii, a căror amintire a rămas mai bogată, au fost Mircea Zaciu şi Ion Vlad. Trec peste multe detalii pe care le-aş putea evoca, pentru a ajunge la un moment care mi se pare că a fost hotărâtor, acela în care al doilea din cei numiţi m-a dus la redacţia revistei Steaua, de pe strada Horea, nr. 17, unde m-a prezentat lui George Munteanu, şeful secţiei de critică. M-am angajat să scriu o recenzie la un volum apărut în colecţia Clasicii Literaturii Universale.

Apoi a urmat ultimul an de facultate, ultima secvenţă din stagiul militar, după care, la întoarcerea acasă, mama mi-a spus că mă aşteaptă A.E. Baconsky, la locuinţa lui. Ştiam foarte bine unde este, la etajul întâi al blocului de la colţ, unde, la parter, era librăria, pe atunci Cartea Rusă, iar apoi, a Universităţii. La primul etaj, erau săli de lectură şi locuinţa poetului, care era redactorul şef al revistei Steaua. După toate socotelile mele, trebuie sa fi fost anul 1951, iar locul pe care încerc să-l situez în coordonatele lui de spaţiu şi timp, devenise un fel de reper principal şi, poate, chiar centru al ceea ce s-ar putea numi viaţa culturală concretă a Clujului. Aici, în intervalul orar dintre, să zicem, ora 9 dimineaţă şi până binişor după 4-5 după amiază, se desfăşura esenţa vieţii culturale a oraşului.

Cât timp am fost copilul unei familii şi aveam, la început, doi fraţi mai mari, apoi a apărut unul mai mic, în mediul în care trăiam aş putea spune că se foloseau nu mai multe limbi, pentru că se vorbea numai româneşte, aş putea spune că se folosea, în mare, un singur limbaj pe care acum pot să-l numesc limba română. Este drept că, în unele nuanţe ale rostirii, puteam observa unele deosebiri. Astfel, părinţii mei, tata era preot, mama învăţătoare, vorbeau, între ei şi cu noi, copiii lor, o limbă română curată, oarecum curentă, îngrijită fără să se ajungă la pedanterie, dar de o anumită familiaritate limpede, în care mi-am dat seama, treptat şi mai târziu, că erau topite mai multe componente, dintre care, mai întâi, faţa mai îngrijită şi acum recunosc că mai frumoasă, a celor două limbaje originare ale celor doi părinţi. Astfel, din ceea ce aş putea numi idiomul avrigenesc, cel de bază, al masei locuitorilor lui, toţi, li s-a spus, mai târziu ţărani, în care vocalele, aproape toate, erau alungite şi conturate muzical, de o muzicalitate specifică, în care părea să se modeleze un ton caracteristic, melodios subţirat în vorbirea femeilor, mai echilibrat în cea a bărbaţilor, care s-a păstrat aproape nealterat, mai ales la ele, până destul de mult după instalarea noastră, adică a Liei şi a mea, la Avrig, în casa pe care ne-am construit-o cu bună parte din infrastructura casei bunicii. Casa era terminată când m-a vizitat un grup de scriitori, între care era şi Marin Preda, figura cea mai importantă. Toată delegaţia, în frunte cu Traian Iancu, urcase scările şi se salutau cu Lia, care era gravidă, iar, la întoarcerea în capitală, Marin Preda, căruia noi îi spuneam Monşerul, povestea tuturor că a fost la Avrig.

-Şi Tomuşa este gravidă, foarte gravidă…

Dar, la sosirea lor la noi, toţi urcaseră scările de la intrare şi Lia îi aranja în jurul mesei de pe terasă. Monşerul, cum îi spuneam noi lui Marin Preda, întârzia, undeva dincolo de portiţă, undeva unde nu-l puteam vedea. Toţi ceilalţi îl aşteptau, nerăbdători să facem efectivul complet. După câteva chemări vocale, la care nu s-a primit niciun răspuns, eu am coborât scările, să grăbesc completarea grupului cu cel mai important component al lui. Am deschis portiţa de la intrare şi l-am găsit pe monşerul nostru. Era foarte liniştit şi stătea de vorbă cu o vecină, care ne era şi rudenie. Tuşa Dochia, în frumosul ei costum avrigenesc, cu legătura de cap rotundă, de muiere bătrână, povestea, liniştită, cu monşerul nostru. Vorbeau despre găini şi treburile din gospodărie, pe care Monşer le cunoştea, de parcă şi el ar fi fost avrigean. L-am luat de un cot şi l-am tras spre intrare. S-a lăsat destul de greu despărţit de mătuşa noastră. Tras în curte de mâna mea, care îl ţinea strâns de un cot, rostind felurite formule de despărţire, Monşer a ajuns, totuşi, la capătul scărilor, unde, pe cea mai înaltă treaptă, îl aştepta Lia.

La Avrig, pe treptele de la intrare, a rămas, pentru eternitate, tabloul imaginar cu cei doi eroi ai săi; pe treapta de sus, Lia, cu binecuvântatul ei mijloc, mărit, de jur împrejur şi împins înainte, iar Monşerul, aplecat, cu genunchiul îndoit pe cea dintâi treaptă, plecându-şi capul şi rostind, ca pe un text de rugăciune, că aşa ceva nu există.

Ceea ce vreau eu să se reţină, din această poate prea lungită povestire, este că, odată, cei doi împreună vorbitori, adică nu chiar o bătrână, dar aproape, ţărancă din Avrig şi fostul copil de ţăran de pe Teleorman, devenit unul din cei mai subtili intelectuali ai ţării, vorbeau aproape acelaşi limbaj, diferenţa dintre modul lor de exprimare prin limbă fiind, în ce priveşte comunicarea, cu totul neglijabilă. Iar dacă ar fi să fie vorba de vreo diferenţă, ea ar fi constat într-o situaţie nu departe de domeniul absurdului şi anume că ţăranca din Avrig vorbea singura limbă pe care o cunoştea, în timp ce marele şi subtilul intelectual bucureştean vorbea mai mult de două limbi principale, adică româna comună, pe care o vorbea cu lelea Dochia, dar şi cu mulţi alţii, între care toţi consătenii lui din Siliştea Teleormanului, apoi citea în limba franceză şi se descurca mai mult decât binişor cu franceza lui în conversaţia curentă. Dar mai avea la îndemână, după cum l-am cunoscut, încă cel puţin două mijloace de comunicare prin limbă, două, cum le numesc specialiştii, idioame; şi anume, unul care era limbajul ocazional al unor momente politice, cum au fost şedinţele, pe diferitele lor trepte, şi altul, care era tocmai faţa de dos a acestui limbaj de lemn, limbajul contra, i s-ar putea spune, pe care vorbitorii lui, între care l-am identificat, sigur, pe autorul Moromeţilor, dar şi mulţi, foarte mulţi alţii, dintr-o anumită perspectivă, încât, am putea spune, deci, că aproape toţi vorbitorii de limbă română, oricum o bună parte dintre ei, făceau uz de acest limbaj, limbajul contra, în momentele care li se păreau potrivite.

Cam aceasta este ceea ce se poate spune, într-un spaţiu atât de limitat cum este coloana unei publicaţii şi ocazia periodicităţii ei, despre acest ceva care a fost şi mai este un fenomen acoperind bună parte din comunicarea interumană, la noi în ţară, dar nu numai la noi şi nu numai într-o anumită perioadă.

Acestor caracteristici de ordin general, al comunicării generale interumane, starea de lucruri de după cel de Al Doilea Război Mondial adusese o ţară ocupată, de fapt, în urma desfăşurării unor operaţiuni pe cât de limpede, din punctul de vedere al exercitării puterii militare pe teritoriu, dar, în acelaşi timp, tot pe atât de încurcată în practica exercitării şi formulării acestei puteri. La succesiunea de niveluri suprapuse, din care se formase noua ordine socială, prin aplicarea, mai mult sau mai puţin riguroasă a noului principiu politic, se constituiseră (cum se reconstituiseră) şi funcţionau (aşa cum funcţionau), atât noile principii politice cât şi rezultatele lor, concretizate atât într-o nouă ordine socială, cu arhitectura ei rezultată din exercitarea puterii, cât şi ceea ce s-ar putea numi, pe drept cuvânt, un nou limbaj politic, cu vocabularul şi chiar gramatica lui, dar, mai ales şi mai vizibil, cu straturile lui, suprapuse, de practicanţi-vorbitori. Aici, în acest punct nodal, al practicii limbajului respectiv, se află ceea ce s-ar putea numi valoarea lui ca limbaj şi care este funcţională şi importantă nu pentru trăsăturile şi valoarea lor pur semantică, gramaticală, ci numai, exclusiv, pentru rolul şi rezultatele lui strict politice. Cum ceea ce se numea strict formal, deci abuziv, societatea românească, era puternic ierarhizată, cu tot formalismul evident al acestei ierarhizări, ea nu avea alt mijloc de evidenţiere a sistemului adânc ierarhizat decât limbajul, un limbaj propriu şi ierarhizant. Într-o astfel de societate nu-i putem spune, dar component ierarhizant se potriveşte, atât cu al său rol, care nu constă în altceva decât în propria existenţă strict formală, în care este definit şi se defineşte pe sine, numai jucându-şi acest rol de a fi ceea ce este. Ceea ce înseamnă, prin logica acestui specific, că respectivul component nu poate fi altceva decât ceea ce funcţia îl obligă să fie, iar ceea ce el poate comunica nu o poate face decât printr-un limbaj specific, puternic, chiar absolut individualizat, care nu poate comunica nimic altceva decât că el este cel care este ce este.

Aşa s-a făcut că, în trista epocă a comunismului românesc, a funcţionat ceea ce părea a fi un limbaj, dar nu era altceva decât afirmaţia, exprimată în formule multiplicate spre infinit, că ceea ce este este, sau, cu altă aşezare a componentelor, este ceea ce este. Vorbitorii acestui limbaj, purtătorii acestui crez, pe de o parte, au ţinut gândirea şi ceea ce se numeşte inspiraţia pe loc. Pe de alta, ceea ce a fost, de fapt, acelaşi lucru, au supus sub bombardamentele tuturor tunurilor de care dispuneau orice încercare a versificării de a fi poezie, a mânuirii culorilor şi liniilor de a fi pictură, aşezarea volumelor de a fi sculptură, iar muzica, cea adevărată, au stins-o încă înainte de vibraţia primului ton.

Căci ce este, ce poate fi arta, altceva decât valorificarea sunetelor, a culorilor sau a volumelor, cultivarea armoniei lor naturale, într-o construcţie artificială, care nu are, nu poate avea alt model decât măreaţa şi în veci naturala natură.

Cât despre Monşerul, care avea, în Buletinul de Identitate, numele Preda Marin, când a simţit că melodia interioară, de care era înconjurată Tuşa Dochia, în minunatul ei costum avrigenesc, emană aceeaşi linie melodică pe care o porneşte, de când se ştia pe lume, a mai rămas cu ea, ca s-o întrebe ce-i mai fac găinile. Asta îl interesa, în primul rând, pe Monşer. Iar când a văzut opera unui sculptor, tot mai puţin cunoscut, cu numele lui Dumnezeu, iar opera de sculptură Lia, el îi zicea Tomuşa, s-a închinat până la pământ, s-a închinat lui Dumnezeu, Cel din Cer, căci numai El poate crea Ceea Ce nu există.

Cât a fost de chinuit, în viaţa lui pământeană, cel căruia noi, între noi, îi spuneam monşerul, unii ştiu mai amănunţit decât noi.

Eu am încredinţarea că totul, la monşerul, s-ar putea explica printr-o oarecum simplă problemă de limbaj, că, în existenţa lui trăită, monşerul a uzat de un limbaj artificial, care era creaţia lui, fireşte, dar una factice, artificială, creată de el ad-hoc, pentru necesităţi sociale, de moment şi că, în puţinul timp în care i-am fost martor, abia câteva poate zeci de secunde, gura lui a rostit ceea ce-i spunea inima, numai cât a pălăvrăgit cu vecina noastră, Lelea Dochie, şi când, apoi, plecat în faţa Liei gravide ca în faţa unei zeiţe egiptene, a rostit, ca un început de rugăciune, Aşa ceva nu există!