ION POP, MARIAN PAPAHAGI CĂTRE ION POP. SCRISORI REGĂSITE (I)

„Scrisorile regăsite“ publicate acum de revista „Apostrof“ trebuiau să fie cuprinse în volumul La Echinox, în atelier, apărut în 2015 la Editura Muzeului Literaturii Române, sub îngrijirea Doamnei Lucia Papahagi. Ele se rătăciseră, rămânând ascunse sub alte hârtii, în una dintre cutiile expediate de mine la întoarcerea din primul meu stagiu parizian, ca asistent asociat la Université de la Sorbonne Nouvelle-Paris 3. În prefaţa la această culgere, regretam această „rătăcire“, dar iată că, după un număr de ani, am avut norocul să dau de ele, reîntregind astfel dialogul nostru cu un număr de piese semnificative, cred, care readuc în actualitate angajamentul unor tineri de acum o jumătate de veac, decişi să construiască ceva rezistent în spaţiul cultural românesc, în ciuda prea multor obstacole ale epocii, punându-şi întrebări mari şi căutându-le răspunsuri exigente.

Cine a citit micul volum din 2015 va fi, poate, bucuros să adauge imaginii conturate acolo despre „efectul Echinox“, evocat atât de frumos de regretatul nostru coleg de redacţie şi de crez Petru Poantă. Recitind aceste epistole recuperate, retrăiesc intens fervoarea acelui timp auroral pentru noi, în care, pe urmele întemeietorilor studenţi ai grupării, ne-am străduit să întreţinem o comuniune luminoasă, să înfrângem inerţiile ca şi inevitabile din munca noastră în „atelierul“ echinoxist, să reluăm mereu eforturile la fiecare promoţie de talente tinere formate în Universitatea clujeană. Trimise de la Roma sau de la Cluj, aceste scrisori le evocă de fiecare dată, înregistrând cercetările personale ale studentului Marian Papahagi, retras ca un schimnic în bibliotecile Cetăţii Eterne, ca să se documenteze pe spaţii mari ale culturii şi poeziei medievale, cu incursiuni îndrăzneţe în universul liric contemporan – postură care ar putea fi un impunător exemplu pentru tinerii de azi, atraşi mai curând de „societatea spectacolului“. Apoi, după întoarcerea în ţară, activitatea redacţională comună cu care era ţinut mereu la curent, fostul redactor şef, promovat acum, cam prea solemn, în anii absenţei pariziene, ca… „director“.

Oameni ai Cărţii au fost şi ucenicii noştri din atelierul „Echinox“, – au avut de la cine învăţa. Minunatul, generosul meu prieten a părăsit, din nefericire, prea curând această lume, dar reuşise, în timpul ce i s-a dat, să continue admirabil şi să deschidă drumuri sigure pentru multe energii noi. Mărturiile epistolare de mai jos aduc dovezi vibrante ale acestor angajări fertile. Lărgesc însă şi sfera de reverberaţie afectivă, de adeziune sufletească la realizarea proiectului Echinox, care, cum se vede, se află şi astăzi, după mai bine de cincizeci de ani, în plină activitate. Pentru „veteranii“ ce se regăsesc în acest schimb de mesaje, „rămâne în fond amintirea şi prietenia noastră“ – cum se exprimă prietenul meu într-o scrisoare, – dar nu numai ele. Vreau să cred, că această prietenie exigentă mai poate fi o sursă de noi îndemnuri constructive şi de solidarizări spirituale productive şi în lumea de azi, în care cultura umanistă este ameninţată din prea multe direcţii, numite comod „post-umane“, în fond, şi de prea multe ori, in-umane.

 

P.S. O scrisoare trimisă spre Paris de Marian Papahagi în 1991, când nu mai eram de mult la „Echinox“, dă seama despre realităţile post-decembriste, dezolante din ţara de atunci. Sunt opinii care se întâlneau, încă o dată, cu ale mele.

Ion Pop

 

 

1.

 

Roma, 22 XI. 1970

 

Dragă Jeane,

E prima scrisoare pe care ţi-o trimit de când sunt pentru a treia oară la Roma. Las la o parte toate plictisitoarele preambuluri privitoare la instalare şi altele, căci, spre fericirea mea, anul acesta toate au mers mai bine decât de obicei.

O să-ţi spun înainte de toate că, abia ajuns, n-am ajuns să mă interesez de cartea de care m-ai rugat. Fii liniştit, în curând mă voi apuca de căutat şi îţi voi trimite rezultatul căutărilor (!!!).

D-lui Zaciu (căruia îi trimit concomitent cu epistola către tine o scrisoare) spune-i, te rog, că d-na Rosa del Conte, foarte ocupată cu pregătirea examenului de ordinariat la Facultate, nu a venit încă pe la cursuri, aşa că n-am putut să-i transmit salutări din partea sa.

Băieţilor (lui Eugen^[1] în speţă) spune-le că am să mă ocup de ceea ce mi-au cerut. Îi rog să-mi scrie, ceea ce şi eu… etc.

În fine, o ultimă chestiune şi trec la subiect: vă rog pe toţi să nu neglijaţi a-mi trimite toate exemplarele posibile şi imposibile din Echinox: cinci colecţii începând cu nr. 1-2/1970 al revistei, plus tot ce apare, în cinci exemplare. În plus, roagă-l pe Eugen să se intereseze la Biblioteca Centrală dacă s-au expediat numerele pentru Murilo Mendes^[2], pe care l-am întâlnit şi care mi-a spus că nu are încă respectivele numere.

Şi acum, chiar „în fine“, articolul despre teatru l-am scris – ţi-l trimit peste vreo două zile bătut la maşină. Ce vă rog e să aveţi grijă să intre măcar unul dintre cei doi poeţi italieni pe care i-am dat spre traducere lui Marcel^[3].

Şi iată acum de ce-ţi scriu, de fapt, ca să-ţi cer o părere:

Ajungând la ora când ar trebui să mă hotărăsc pentru un subiect de teză, m-am gândit la ceva foarte ambiţios despre poezia romanică^[4]. Nu voiam să mă opresc la cea medievală, ci să ajung până la cea modernă. Aşa că mi-am schiţat până la urmă un plan (care mai poate fi modificat, corectat, adăugit etc.), dar care s-ar prezenta în linii mari aşa:

Titlu provizoriu, doar ca să-ţi dea o idee (de fapt, nu doar cea modernă, aceasta e ultima).

Ar fi cam şapte capitole:

1. Lirica romanică medievală

– direcţia mediteraniană

– pelerinaj

– poezia „ermetică“ şi simbolică

– poezia blasfemică

2. Barocul

– baroc spaniol (Góngora)

– baroc italian (Marino)

– baroc francez (minorii francezi)

3. Poezia romantică

– romantismul „nordic“ – teoria romantismului

Apendice: Despre o „protoistorie a poeziei româneşti (unde m-aş ocupa de premise ale poeziei române moderne etc.)

Cap. II: Ermetism şi simbolism

1. Simbolismul francez
2. Generaţia spaniolă 1898 şi 1927

Apendice: O prelungire romanică: America de Sud

Cap. III. Blasfem şi ironie

1. Avangardism european
2. Avangardism sud-american

Apendice I: Poezia română modernă, între avangardism şi onirism (nu te speria, mai aşteaptă puţin!!!)

Apendice II: Folclor român. T. Arghezi

Cap. IV: Noua poezie mediteraniană

1. Poezia spaniolă modernă (Alberti)
2. Poezia italiană modernă (Montale etc.)

Apendice: O definire a poeziei române faţă de simţul mării: o aspiraţie şi un eşec.

Spaţiu danubian.

Capitolul V. Estetism şi poezie pură

1. Poezia franceză. Valéry
2. Poezia spaniolă. Guillén, Salinas
3. Direcţia estetică a poeziei române

Capitolul VI. Pelerinaj

1. Drumul către ţara nimănui (Universaliile fantastice ale lui G. B. Vico. Spaţiul fantastic şi oniric)

Capitolul VII. Despre posibilitatea existenţei unui spaţiu poetic de specific romanic.

Bineînţeles, ai să-mi faci următoarele obiecţii:

– despre toate astea au mai scris atâţia (şi-ai să-mi citezi diverşi nemţi cu H. Friedrich în frunte)

– nu poţi, cu cunoştinţele pe care le ai etc., să faci aşa ceva

– şi alte argumente de bun simţ, la care am să-ţi răspund

– Da, aşa e, ai dreptate, dar… ceea ce vreau eu să te rog este să încerci să vezi dacă nu cumva există o anumită unitate în ceea ce vreau eu să fac, dacă nu cumva ai impresia că aş putea face ceva interesant etc. etc. etc. Aştept orice critici, înjurături, sugestii Precizez că ceea ce ţi-am scris reprezintă doar o schiţă, în plus ţi-am indicat doar teme de lucru şi o posibilă asamblare a lor.

Să ştii că aştept cu cel mai viu interes sugestii din partea ta. E posibil ca subiectul astfel formulat să pară prea vast şi să nu-mi fie acordat. Trebuie să vezi că de fapt eu nu bat căi nedeschise, ci vreau să lucrez tocmai pentru că am (sau pot să am) o seamă de date în mână.

Nu mai spune multora despre asta, s-ar putea să mă ia în râs.

Închei acum, rugându-te să-mi scrii cât de curând şi, în plus, să-mi dai noutăţi despre călătoria la Bucureşti şi rezultatele sale.

Închei cu cele mai prieteneşti salutări, urări etc..

Cu drag,

Marian.

 

 

 

Roma, 14.11.71

Dragă Jean,

 

A trecut cam multă vreme de când am venit la Roma şi, din cauza multelor treburi pe care le-am avut, n-am izbutit să găsesc până acum timpul necesar să-ţi scriu câteva rânduri; cum vezi, o fac acum cu faimoasa mea maşină de scris fără semne româneşti; sper să izbuteşti să te descurci.

Am primit mai alaltăieri o scrisoare de la Dl. Zaciu, în care îmi spunea ultimele veşti; am aflat astfel cu multă supărare (dar fără multă surprindere) că Eugen s-a decis totuşi să plece din Cluj; mi-a părut deosebit de rău, pentru că vedeam într-un fel grupul nostru prin el. Plecarea lui e o adevărată pierdere; cine ştie dacă va fi posibil să-l mai facem să se întoarcă, şi dacă va putea (presupunând că mai vrea) să se întoarcă.

Am mai aflat şi că, aşa cum te temeai tu, plecarea în Italia a eşuat. Halal de aşa oameni de cuvânt ca cei din Universitatea noastră. Îmi dau seama cu extremă claritate că pentru tine a fost o mare ocazie pierdută, şi nu ştiu cine, mai bine decât tine, ar fi ştiut să profite (culturalmente vorbind) de ea. Nu încerc să te consolez (căci nu e vorba de aşa ceva), cred însă că-ţi dai seama că primul lectorat occidental care se iveşte este al tău de drept; ar fi bine să ţii cont de asta şi la proxima ocazie (care, sunt convins, nu va lipsi), să nu te sfieşti să le-o aminteşti celor care au memoria scurtă.^[5] Mi te închipui lucrând de dimineaţa şi până seara la eseul tău despre Blaga; te-aş ruga ca în scrisoarea pe care nu mă îndoiesc că mi-o vei trimite cu o oarecare iuţeală (observi ce subtil sunt?) să mă ţii la curent cu stadiul în care eşti la ea. Mai ştiu că vei avea un curs anul ăsta (despre ce e vorba) şi că osteneşti la redactarea lui; scrie-mi, te rog, şi despre el.

Am aflat (mă şi mir câte pot să ştiu, când de acasă am primit abia trei sau patru scrisori) că Echinoxul se cam duce de râpă. E adevărat? Încearcă măcar să-l faci să iasă până la sfârşitul anului, ca să fie o treabă rotundă. O curiozitate: materialele pe care ţi le lăsasem s-au publicat? Mă interesează mai ales cel al lui Luciano Rossi^[6], care s-a interesat de soarta lui; mi-ar părea rău să apărem lipsiţi de cuvânt în faţa lui; în plus, cu ceea ce se scrie pe aici despre cele de la noi, publicarea lui ar fi un semn că lucrări de felul celei scrise de el se pot publica la noi. Şi pentru că tot veni vorba de Echinox, am o uriaşă rugăminte la tine; o rugăminte ramificată: în primul rând te-aş ruga să-mi trimiţi spre completarea colecţiilor de aici următoarele numere: an II, nr. 3-4, 5. 6, 7; an III, nr. 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, – cu alte cuvinte tot ce a apărut după nr. 3, pe care îl am. În cazul în care ţi se pare foarte greu să faci să-mi parvină, te rog trimite-mi măcar tot ceea ce am publicat eu (în aceleaşi numere, în tăieturi). Îţi mulţumesc cu anticipaţie.

Câteva cuvinte despre mine; lucrez de zor la strângerea materialului pentru teză. Asta îmi ia practic tot timpul, în aşa măsură încât ies din casă doar pentru a merge la bibliotecă sau la facultate. Nu am încă idee de cum va arăta, sper să pot s-o termin până la vară, şi să iasă ceva cât de cât decent. Cum ştii, e vorba despre literatura romanică medievală eretică, blasfemă şi heterodoxă. Subiectul e foarte interesant în primul rând pentru că nu există încă o tratare globală a întregii zone romanice în funcţie de aceste componente ale literaturii medievale; apoi pentru că mi-am dat seama, într-o primă aproximare, de cât de mulţi scriitori de seamă devin inexplicabili dacă nu se ţine cont de abaterea de la ortodoxia religioasă, atât de importantă pentru toată literatura medievală şi, din păcate, cam abuziv introdusă ca factor determinant în literatura de specialitate. Într-un fel, risc să ajung a merge puţin împotriva curentului, dar dacă izbutesc s-o fac în mod documentat, o fac cu plăcere, fiindcă, cel puţin ceea ce am găsit până acum îmi confirmă impresia.

Aşadar, în primul rând teza; între altele, m-am apucat de redactarea eseului despre Pedro Salinas; tot ce ştiu e că va ieşi foarte lung, aşa că, dacă nu va fi foarte prost, nu-l public, fiindcă n-am chef să mi se facă tăieturi pe motiv de spaţiu. Apoi, am în plan un alt eseu, despre literatura fantastică (cel pe care l-am scris în italiană va apărea, poate, până la sfârşitul anului, în Anuarul Academiei Române); Dl. Zaciu mă sfătuia să mă gândesc la o carte sau chiar două pe când vin acasă, lucru pe care am să încerc să-l fac. Îmi mai oferea posibilitatea de a face o ediţie de tipul celei pe care o pregăteşti tu din Voronca^[7]; eu nu prea am idee de ceea ce aş putea să fac; poate ai tu vreo sugestie, în care să ţii cont eventual şi de faptul că ar fi să lucrez zisa ediţie la Roma. Eu aş vrea să fac treaba asta, dar nu îmi e foarte în clar profilul ediţiei, ca să-mi permit să am idei. (Errata: voiam să zic profilul colecţiei!). Contez pe ajutorul tău în acest sens.

În fine, o altă noutate e că mi-am luat o maşină; e un Volkswagen 1200 destul de vechi (nouă ani), dar în stare destul de bună, cu care vom face o sumedenie de excursii când mă întorc acasă. Tot ce te rog e să nu spui la prea multă lume că mi-am luat-o, pentru că ar putea să afle ai mei, şi eu nu le-am scris, pentru că, dacă ar şti, ar sta tot timpul cu gândul la mine, de teamă să nu mi se întâmple ceva. Maşina m-a costat foarte puţin (aproximativ bursa pe două luni); deocamdată circul foarte puţin cu ea fiindcă nu am timp, dar şi fiindcă benzina e foarte scumpă.

Cam astea sunt noutăţile; mi-ar face mare plăcere dacă mi-ai scrie câteva rânduri (deşi te ştiu foarte ocupat). Scrisorile de la prieteni sunt întotdeauna bine-venite; dacă pentru ceea ce scrii acum îţi pot fi de folos în vreun fel, înştiinţează-mă din timp, şi voi căuta să-ţi dau, atât cât îmi stă în puteri, vreun ajutor.Închei acum, urându-ţi mult spor la lucru; sper să primesc de la tine cât de curând vestea că eseul despre Blaga e în librării^[8]; dacă nu m-ai trecut încă pe lista celor ce vor primi un exemplar cu dedicaţia autorului, te rog s-o faci neîntârziat.

Te îmbrăţişează cu toată prietenia

Marian.

 

P.S. Multe salutări lui Peter^[9]!

 

 

3.

 

Roma, 13.2.72

 

Dragă Jean,

După ce m-ai umilit cumplit cu cinci scrisori venite una după alta, care fiecare în parte şi toate la un loc m-au făcut să mă simt un monstru de ingratitudine, m-am pus, în fine, să-ţi răspund. Dincolo de orice glumă, îţi cer scuze pentru nepermisa întârziere datorată nu atât lenei, cum ai tu impresia, cât mai ales multelor treburi pe care le-am avut. Le ocolesc aici, căci n-are rost să-ţi împui şi ţie capul, mai ales că ai şi tu necazurile tale.

Întâi de toate, să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai trimis la timp toate numerele de Echinox. Am primit chiar şi numărul cu suplimentul, care după părerea mea e îngrijit şi bine scos. Meriţi toate felicitările. Dar trebuie să-ţi spun că mereu când văd revista simt o strângere de inimă la gândul că anii în care eram toţi împreună s-au cam dus. Plecarea unora, îndepărtarea altora – care fatal trebuiau să se întâmple – au destrămat oarecum o atmosferă. Echinoxul trebuie să continue totuşi. Eu îţi admir sincer (nu e un compliment) capacitatea de a te mai entuziasma şi de a relua de la început cu alţi oameni o asemenea întreprindere. Cum de Echinox mă leagă multe lucruri, o să încerc să te ajut cum pot, în limita timpului care, efectiv, mi-e măsurat. Şi când o să vin la Cluj o să avem timp să punem ţara la cale împreună. Mă gândesc mai ales la acea posibilă viitoare revistă pe care poate că vom izbuti să o facem odată şi-odată. Bine că totuşi o mare parte dintre băieţi au rămas în Cluj. Poate că Eugen care, după câte înţeleg din cele ce-mi scrii şi din cele ce-mi scrie Dl. Zaciu, are încă nostalgia Clujului, va veni şi el. Şi dacă reîntregim echipa, lucrurile se vor pune pe picioare, nu crezi?

Fapt e că suntem încă toţi (în afară de tine) într-o perioadă de acomodare (eu nici măcar atât). După ce fiecare îşi va fi văzut bine lumea dimprejur şi rosturile, o să se regăsească, cred, dorinţa de a se reîntâlni cu ceilalţi. Deocamdată, Echinoxul există încă şi, aşa cum spui, ceva a făcut. Eu cred că în mare parte meritul e al tău, şi în fond ăsta a şi fost scopul nostru când te-am uns şef. Ce credeai tu, doctore, că te-am chemat degeaba la conducerea unei aşa de importante reviste? Dacă ar fi venit cineva care să se plictisească după o lună de treabă, revista s-ar fi dus de râpă în mult mai puţin timp decât a fost nevoie ca s-o facem să apară.. Şi e bine să rămână ce este: adică un fel de revistă şcoală pentru cei care vin din urmă, între care nu se poate să nu fie băieţi talentaţi. Iar dacă grupul o să se mărească, folosul n-o să fie decât al nostru.

Despre mine ce să-ţi spun? Mă zbat într-o mare de bibliografie care, după cât se pare, în loc să scadă, se măreşte pe zi ce trece. (Materialul pe care îl am de văzut se măreşte pe zi ce trece). Încep deja să întrezăresc lucrarea în linii mari, nu ştiu încă cum va ieşi; cert, însă, că nu aşa cum aş fi voit-o. Dar în fond n-o să rezolv eu acum, într-o lucrare de diplomă, nişte probleme care sunt de zeci de ani în discuţie. Deocamdată m-am mai documentat puţin cu filosofia medievală, cu istoria creştinismului, cu gândirea teologică a Evului Mediu, fără de care nu pot face un pas în literatura primelor secole romanice. Dacă nu altceva, măcar o oarecare spoială tot am reuşit să acumulez. Să vedem ce-o să iasă din toate astea.

Altceva n-am prea scris, doar acel articol despre Barbu, pe care l-am trimis D-lui Zaciu. Cred însă că articolul e prost. L-am rugat să-mi trimită doar o părere despre el, adică nu l-am trimis spre publicare. Am eu nişte planuri, dar deocamdată nu mă gândesc la nimic ca fiind realizabil în scurtă vreme, din aceaşi blestemată lipsă de timp.

Luna trecută am trecut printr-o destul de lungă criză, de care îmi aduc şi-acum aminte cu spaimă – fără să dramatizez – o să-ţi spun că n-am încercat niciodată ca atunci un sentiment mai acut de neîncredere în mine. Asta e rău: eu, cel puţin, care adesea am încredere prea multă în ceea ce aş putea să fac (chiar dacă îmi dau chiar eu seama că uneori sar peste cal, şi chiar dacă încă n-am făcut nimic serios), atunci când îmi lipseşte încrederea sunt practic paralizat şi incapabil să mişc un deget. Tu, fericitule, în schimb, n-ai asemenea probleme!!! Cred că anul ăsta mai termini două cărţi. Eu voi fi primul care să mă bucur, dacă le termini într-adevăr.

Între altele, am mai scris şi un articol despre Urmuz, în care te-am citat de câteva ori (articolul e în italiană). Nu ştiu încă dacă îl voi da unei reviste (care mi-a cerut colaborarea), fiindcă mi se pare slab. Mai văd eu, şi te voi ţine la curent.

În afara studiului pentru teză (stau zilnic opt-nouă ore în bibliotecă, şi asta de mai bine de patru ani), nu fac nimic altceva. Am văzut în total patru filme, până acum, de când am venit la Roma. Cu maşina am ieşit în total de vreo zece ori (şi cifra e exactă, nu aproximativă). Cum vezi, o existenţă destul de banală. Măcar de perioada asta îmi va fi utilă la ceva!

Volumul lui Bruno^[10] l-am primit, cu dedicaţia lui. E un volum bun şi care va conta ca atare în literatura tânără de la noi. Îl aştept pe al lui Adrian, de care îmi spui că ar fi ieşit^[11]. Îmi pare rău doar despre cel al lui Eugen: ce Dumnezeu, nu i-l acceptă nicio casă de editură. Doar e o carte menită să însemne ceva, nu-i aşa? Măcar dacă Eugen ar continua de-adevărat să scrie, smulgându-se din lenea lui moldovenească. Are un talent cum n-au mulţi – era într-adevăr bun între cei buni, şi poate mai mult decât atât. Dar până să-l ardelenizezi tu pe el, te moldovenizează el pe tine; am notat că aţi trecut toţi cu arme şi bagaje la Ateneu, cu rubrici şi alte dichisuri^[12]. Felicitările mele! Eugen mi-a cerut şi mie colaborarea, ca şi Marcel de altfel, care îşi anunţa iminenta instalare la Tribuna. Păcat că nu am timp să scriu pe măsura posibilităţilor ce mi se oferă.

À propos de Marcel, care ştiu că s-a însurat, ce mai face? Mie mi-a scris destul de mult, faţă de cât i-am răspuns eu. Sper să nu se depărteze prea mult de ai noştri. Mă bucur foarte mult că a reuşit să se aranjeze la Cluj, să sperăm că e o sistemaţiune de mai lungă durată decât cea a lui Eugen.

De la Petre^[13] şi Adrian, în schimb, n-am un rând. Le-am scris amândurora, dar îi ştiu leneşi cu răspunsurile. Petre lucrează la eseul pe care voia să-l scrie? Dacă-l vezi, roagă-l din partea mea să-mi trimită câteva răspunsuri la câteva întrebări pe care i le-am pus în scrisoarea pe care i-am expediat-o de mai bine de o lună.

Veşti de la Cluj am mai ales datorită ţie şi D-lui Zaciu, care, după cât se pare, trece printr-o perioadă destul de grea (psihic vorbind). Eu abia aştept să vin la Cluj, să ne reluăm conversaţiile serale din verile trecute.

De fapt, în general abia aştept să mă întorc. Nu înainte de a-mi termina ce am de terminat, adică teza.

Implicit, spunându-ţi programul meu, ai putut să înţelegi că n-am mai mers pe nicăieri. Sunt un schimnic şi nimic altceva. Sper doar să nu devin pergamentos şi încuiat, ca unele din cărţile pe care le citesc.

Am scris o mulţime de pagini indescifrabile şi dezlânate din care poţi să deduci că îmi lipsesc foarte mult prietenii şi Clujul. Deocamdată mi-am regăsit forma de citit, şi trebuie să sper în asta ca să pot găsi energia de-a continua programul monoton pe care mi l-am impus. Ţie, care eşti mai liber acum de când cu terminarea cursurilor, îţi urez spor la treabă. Aud că ai completat formele de lector, deci ai felicitările mele pentru asta. Te rog să continui să-mi scrii; cât priveşte cărţile de care-mi spui, mai păsuieşte-mă două săptămâni şi te voi informa cum se cuvine. Şi transmite salutări tuturor prietenilor, inclusiv vecinului tău studios, Peter, cu care mă tem că nu voi izbuti să vorbesc în nemţeşte la vară.

Te îmbrăţişează

Marian.

 

 

4.

 

Roma, 5 martie 72

 

Dragă Jean,

Am primit astăzi ultima ta scrisoare (cea cu tăieturile din ziar) şi aflu cu oarecare stupoare că încă n-ai primit cele ce ţi-am scris. Şi totuşi, mi-am făcut o mea culpa sinceră şi ţi-am trimis o epistolă cu ultimele veşti despre umila mea persoană. Mă consolez cu gândul că poate între timp ţi-a venit şi ai putut vedea că neobrăzarea mea are totuşi o limită.

Să nu crezi că nu ţi-am scris din cine ştie ce motive personale; asta-i bună, la un moment dat îţi închipui chiar că aş fi supărat pe tine. Nu pot să-mi dau seama cum un Doctor în litere ca tine poate uneori să judece aşa ciudat. Revenind la seriozitatea necesară, află, prea iubite amice, că, sincer vorbind, am fost pur şi simplu copleşit de treabă în ultima vreme. Eu aş fi vrut mereu să-ţi scriu, dar, dar n-am găsit niciodată momentul prielnic. De altfel, ţi-am spus lucrurile astea în ultima scrisoare. Sper să mă crezi, fiindcă ăsta e adevărul adevărat, nu altul.

Ca de obicei, scrisoarea ta mi-a făcut o deosebită bucurie. Şi tot ca de obicei m-au năpădit obişnuitele nostalgii care-mi arată că ar cam fi timpul să mă întorc acasă. N-ai idee cât de mult aştept acea zi, dar deocmadată sunt în plină activitate scolastică. Încep să cred că mă sălbăticesc de tot; nu prea am timp să discut, nici cu cine, aşa că mai toată ziua mi-o petrec în biblioteci, iar seara la televizor. Un program din cele mai ispititoare, cum vezi, acest program al meu, singurul însă care-mi permite să mă gândesc doar la blestemata aia de lucrare, care ameninţă să nu se termine în veci.

Mă bucur nespus că Echinoxul, care acum dă primele nume într-adevăr de reţinut cu Bruno şi Adrian (după Dinu^[14], să nu uităm), există şi e viu. Poţi să fii bucuros, căci în mare parte, în covârşitoare parte, existenţa lui e datorată ţie. Cum să nu mă „sentimentalizez“, cum zici, când citesc cele ce-mi spui de pregătirile pentru ieşirea în public a prietenilor noştri? Am citit cele spuse de Blandiana în rubrica ei din Contemporanul – e foarte frumos şi prietenesc ceea ce a scris, aşa parcă ar fi fost tot timpul printre noi (sau printre voi, eu exilatul trebuind a mă mulţumi cu un rol episodic).

Mă întrebi de ce nu trimit materiale? Ar fi să încep un discurs prea lung aici despre sentimentul inutilităţii care mă încearcă tot mai des în ultimul an, despre concluzia la care am ajuns: cum că ar trebui să mă las complet de scris şi să mă fac dascăl de gramatică! Dar, cum te ştiu, n-ai să mă crezi, aşa că să-ţi servesc un alt motiv, care în fond ar putea să fie plauzibil: şi anume că lucrul la teză îmi ia tot timpul. Alternez perioadele de un pesimism sumbru circa rezultatul acestei întreprinderi, cu altele de optimism euforic despre ceea ce va ieşi. În ultimă instanţă, echilibrul impune o anume modestie: va fi ceva aşa şi-aşa, mai mult şi aşa decât aşa. Aş avea subiecte de care să scriu; mai nou m-am decis că voi scrie exclusiv despre poezia medievală, cel puţin un an-doi de aici înainte (fie şi pentru că cu cea modernă am cam rămas în urmă). Dar e ceva ce mă împiedică să pun pe hârtie: probabil că nu-s în stare să urmăresc două obiective deodată. Articolul despre Barbu, trimis D-lui Zaciu e destul de slab şi oricum foarte dezlânat; cel despre Urmuz, pe care îl voi publica probabil aici, nu mă prea satisface şi are vag aerul de compilaţie (ţi-am spus, cred, că eşti citat „diverse volte“). S-ar putea ca săptămâna asta să mă apuc de redactarea tezei – aşa că adio proiecte. Totuşi, ceva-ceva voi găsi eu pentru Echinox, nu-ţi fă griji. Tu, cum văd, ai mii de lucruri de făcut, şi sunt convins că le faci bine pe toate. Cred că ţi-am spus că Dl. Zaciu îmi propusese să fac şi eu o asemenea ediţie, urmând să se gândească la un scriitor.

S-ar putea să mă apuc să traduc nişte poezii de Pessoa. Cum, de asemenea, s-ar putea să nu mai traduc nimic de-acum înainte. Cât priveşte Montale, să ştii că e tradus (în „Cele mai frumoase poezii“ 1 volum şi unul în colecţia bilingvă „Poesis“). Eu trimisesem Tribunei o corespondenţă cu cele mai recente poezii ale lui Montale, traduse, şi cu două pagini despre ultimul lui volum de versuri. Aş fi curios să aflu de ce Tribuna nu le-a publicat, – oare nu le-a primit? Dacă le publica, atunci făceau efect prin rapiditate. Între timp, despre acelaşi volum au dat ştiri alte gazete (iar România literară a şi publicat 3-4 poezii) În coada celor de la Tr[ibuna], care măcar o scurtă inserţiune care să anunţe că ştiau de volumul ăla puteau face, şi erau primii. Spirit gazetăresc, ce să-i faci!

În orice caz, îţi promit să mă mai gândesc la ceva şi să-ţi trimit.

Cred că poţi înţelege că starea mea de spirit nu e dintre cele mai bune, ba chiar dimpotrivă.. Cred că abia aştept să mă întorc acasă, să mă reîntâlnesc cu toţi amicii şi să mă pun pe treabă, unde-o fi să fie.

Nu ştiu ce vei fi putut înţelege din scrisoarea mea mai mult decât că sunt într-o anume stare de lehamite, din care, pe cuvânt de cinste, doar scrisorile voastre (şi ale tale în primul rând, căci, spre bucuria mea, s-au dovedit a fi cele mai dese) mă mai scot.

Îţi mulţumesc pentru tăieturile trimise, pentru reviste şi volumul lui Adrian pe care mi-l vei trimite şi, nu în ultimul rând, pentru că mi-ai scris.

Te îmbrăţişez cu toată prietenia,

Marian.

 

P.S. Am uitat să-ţi scriu că am primit suplimentul (Echinoxul cu suplimentul, vreau să spun). Mie mi se pare făcut cu îngrijire, şi chiar dacă feţele noastre de-acolo nu-s cine ştie ce. Ca amintire merge. Îţi urez mult spor la lucru în toate şi promit să-ţi scriu mai prompt, aşa cum, de altfel, vezi c-am început a face.

Tot cu prietenie.

Tot Marian.

P.P.S. Trimit scrisoarea prin bunăvoinţa unei d[oam]ne care pleacă acum în ţară; nu te mira aşadar că nu vezi scrisoarea expediată din Roma; n-am venit încă în ţară.

Tot Marian şi tot cu multă prietenie.

 

 

(Continuare în numărul următor)

^[1]     Eugen Uricaru

 

^[2]     Marian Papahagi tradusese din marele poet brazilian o pagină de versuri, apărută în nr. 8-9 al revistrei Echinox.

 

^[3]     Marcel Runcanu; unul dintre poeţii propuşi, Carlo Vittorio Cattaneo, a apărut în nr. 12 al revistei, la rubrica „Prietenii Echinoxului“.

 

^[4]     Teza de licenţă, cu tema Aspetti blasfemi nella poesia romanza delle orgini (Aspecte blasfemice în poezia romanică a originilor) a fost susţinută de Marian Papahagi la Universitatea „La Sapienza“ din Roma în 1972, sub îndrumarea profesorului Aurelio Roncaaglia.

 

^[5]     După refuzul Securităţii clujene (descoperit în arhiva CNSAS), de a fi probat ca lector în Italia, ocazia s-a ivit, din fericire, în anul următor, desigur la o nouă intervenţie a profesorului Ştefan Pascu, care îmi spusese, fără nicio intervenţie din partea mea, că vrea să răsplătească prin acest gest eforturile de a face din revista „Echinox“ o publicaţie de prestigiu naţional: ajungeam, astfel, la Paris abia în ianuarie 1973, pe un post nou înfiinţat, de asistent asociat la Universitatea Sorbonne Nouvelle-Paris 3.

 

^[6]     Traducerile din Luciano Rossi au apărut în nr. 8/1971.

 

^[7]     Este vorba despre volumul Ilarie Voronca, Act de prezenţă, apărut în 1972 în colecţia « Restituiri », dirijată de profesorul Mircea Zaciu la Editura Dacia. Marian Papahagi urma să îngrijească în aceeaşi colecţie romanul Bizu de E. Lovinescu.

 

^[8]     Cartea, Lucian Blaga. Universul liric, va apărea abia în 1981, la Editura Cartea Românească din Bucureşti.

 

^[9]     Peter Motzan, responsabil al paginilor germane din Echinox, locuia atunci în gazdă la familia mea.

 

^[10]    Este cartea debut a lui Ion Mircea, Istm, Editura Dacia, Cluj, 1971.

 

^[11]    Primul volum al lui Adrian Popescu, Umbria, a fost tipărit în acelaşi an, tot la Editura Dacia.

 

^[12]    Eugen Uricaru fusese angajat între timp la revista Ateneu din Bacău.

 

^[13]    Petru Poantă.

 

^[14]    Dinu Flămând debutase în acelaşi an, 1971, cu volumul de versuri Apeiron, la Editura Cartea Românească din Bucureşti.