CIPRIAN VĂLCAN, SISIF
Să-l jupoi de viu pe Sisif şi să-i atîrni pielea în Templul Resemnării…
Sisif îşi dobîndeşte liniştea prin resemnare. Dacă s-ar gîndi mereu la revoltă, bolovanul i s-ar prăvăli peste picioare…
Dacă nu se resemnează, lui Sisif nu-i rămîne decît să crîcnească în timp ce rostogoleşte bolovanul.
Revolta lui Sisif se poate manifesta într-un singur fel – să-i blesteme pe zei…
Ironia zeilor e mai greu de suportat decît pedeapsa lor.
Nu există zei posaci sau zei solemni, ci doar zei ironici.
Fără ironia zeilor, probabil că lumea s-ar sfîrşi.
Dacă Sisif e filosof, are timp să-şi închege sistemul în timp ce-şi împinge bolovanul.
Pedepsindu-l să-şi împingă la nesfîrşit bolovanul, zeii au dat dovadă de o anumită preţuire pentru Sisif.
Dacă l-ar fi dispreţuit, ar fi putut să-l oblige să umple etern un butoi cu lături…
Piatra e nobilă – Sisif se poate gîndi că îşi va sculpta la un moment dat bolovanul…
Poate că zeii i-au hărăzit lui Sisif amnezia, în aşa fel încît, de fiecare dată cînd îşi împinge bolovanul pe munte, el să creadă că o face pentru întîia oară.
Sisif nu e un erou tragic, ci un erou abulic – el n-are destulă putere să li se opună zeilor.
Zeilor le place monotonia – Sisif îşi împinge etern bolovanul, roata lui Ixion se învîrteşte fără încetare…
Dacă Sisif e fericit, aşa cum părea să creadă Camus, asta se întîmplă doar fiindcă visează.
Dacă zeii l-ar fi privat de imaginaţie, Sisif ar fi murit repede de extenuare, Sisif ar fi sfîrşit ca un cîiine.
Cîtă vreme i se permite să viseze, Sisif n-are nimic împotrivă să-şi împingă bolovanul.
Sisif reuşeşte să rămînă în picioare doar pentru că, asemenea oricărui prizonier, se visează liber.
Sisif privat de imaginaţie e un biet animal de povară.
Să pui, în spinarea măgarului lui Buridan, bolovanul lui Sisif…
Sfinxul e un sofist, el e incapabil să împingă bolovanul.
Dacă l-ar întîlni pe Sfinx, Sisif s-ar apuca să îl care în cîrcă.
Lui Sisif nu-i pui întrebări, lui Sisif îi arăţi bolovanul…
Dacă e lăsat singur cu gîndurile sale, Sisif nu se împotriveşte să împingă bolovanul.
Sisif s-ar putea revolta doar dacă i s-ar spune că rostogolirea bolovanului trebuie să fie o muncă de echipă…
Nu ne opunem să ne rostogolim bolovanul dacă ni se va permite, în cele din urmă, să facem din el o statuie.
Să faci o operă de artă din viaţa ta tocmai rostogolind la nesfîrşit bolovanul…
Să-l pui pe Sisif nu să împingă bolovanul, ci să lustruiască pantofi…
Cu bolovanul lui Sisif poţi să le zdrobeşti oricînd pe sirenele lui Ulise…
Oricît de sublimă ar fi arta sirenelor, bolovanul lui Sisif le închide şi lor gura.
Sisif îşi împinge bolovanul la fel cum îşi rulează o ţigară un pensionar portughez…
Camus îl crede fericit pe Sisif; eu îl cred nebun.
Sfinxul e sortit să-şi piardă minţile asemenea oricărui logician…
Cel care se încumetă să păşească pe tărîmurile nebuniei trebuie să ştie că e cu neputinţă să se întoarcă viu şi nevătămat.
Poate că durerea Sfinxului e alinată doar de cîntecele sirenelor.
Oamenii îşi pierd minţile ascultîndu-le pe sirene tocmai pentru că, în cîntecele lor, există un straniu amestec de animalic şi de divin.
Zeul ne înspăimîntă întotdeauna cînd ni se înfăţişează sub chipul său animalic.
Ne imaginăm seninătatea zeului, nu şi urletul sălbatic care îi iese din gîtlej.
Sisif nu cunoaşte ironia – el e serios ca un sergent prusac.
Probabil că Sisif îşi doreşte un singur lucru – să fie transformat în stană de piatră.
Pentru el, mîntuirea e privirea Meduzei.
Sisif ar putea să ceară să i se dea bolovanul mai degrabă decît viaţa lui Amiel…
De Oedip ajungi să fugi ca de un lepros.
Pe Sisif sfîrşeşti prin a-l privi ca pe un atlet tragic.
În Oedip poţi să vezi bubele lui Iov.
În Sisif – o statuie.
Sisif: o statuie care împinge un bolovan…
Primii se prăbuşesc cei puternici, nu cei slabi.
Hercule n-ar fi fost în stare să facă muncile lui Sisif.
Să-l obligi pe Sisif să poarte sacou atunci cînd îşi împinge bolovanul…
Poate că lui Sisif i-a fost întotdeauna teamă să nu-şi piardă minţile, aşa că le mulţumeşte zeilor că i-au hărăzit pentru eternitate ceva de făcut.
Sisif se socoteşte fericit – zeii ar fi putut hotărî să fie etern jupuit de viu…
Sisif le mulţumeşte zeilor în fiecare clipă că n-au lăsat loc pentru imprevizibil în viaţa lui.
Sisif adoră rutina, aşa că nu-l deranjează deloc să-şi împingă fără încetare bolovanul.
El e convins că şi zeii, care au fixat ritmurile lumii, procedează exact la fel.
În momentele sale de orgoliu, Sisif e convins că, dacă el nu şi-ar mai împinge bolovanul, lumea s-ar opri.
Sisif crede că plăteşte un preţ cu adevărat neglijabil pentru a fi etern – i s-a cerut doar să împingă bolovanul…
Sisif e mîndru de soarta sa, căci, atîta vreme cît va exista lumea, el îşi va împinge bolovanul.
Sisif nu are nici un fel de îndoieli: răsplata pentru că-şi împinge bolovanul e tocmai aceea că va putea să-şi împingă şi pe mai departe bolovanul…
Sisif s-a ataşat atît de mult de bolovanul său încît, dacă acesta i-ar fi luat brusc, el ar muri de deznădejde.
Unii visează să scoată dintr-un bolovan o statuie a Atenei.
Alţii, asemenea lui Sisif, nu cer decît să fie lăsaţi să-şi împingă bolovanul.
Sîntem cu toţii sclavii rutinei noastre, dar ne-am găsit să-l plîngem pe Sisif…
Tocmai împingîndu-şi ceas după ceas bolovanul, Sisif îşi creează inimitabila sa viaţă.
Pentru Sisif, libertatea e posibilitatea de a-şi împinge bolovanul.
Castor şi Polux, Sisif şi bolovanul…
Nimeni nu-şi mai aminteşte ce s-a întîmplat cu Sisif înainte de a-şi fi primit bolovanul…
Ne amăgim că lucrurile pe care le facem ar avea o fărîmă de sens, dar, în cele din urmă, tuturor ni se rostogoleşte bolovanul la poalele muntelui…
Nu văd de ce funcţionarul care se duce 40 de ani la acelaşi birou ar trebui să se simtă mai fericit decît Sisif…
Ar trebui să ne temem doar atunci cînd Sisif ar începe să cînte asemenea sirenelor.