József Attila
traducere şi prezentare de Kocsis Francisko
Este unul dintre cei mai mari poeţi ai limbii maghiare, ziua de naştere a poetului, 11 aprilie, fiind declarată zi naţională a poeziei. József Attila s-a născut în 1905 la Budapesta. Tatăl său, József Áron (Iosifu Aron), a fost săpunar, iar mama, Pøcze Borbála, spălătoreasă. În 1908, tatăl şi-a părăsit familia, cu intenţia de a pleca în America, copilul ajungând în 1910 în grija Ligii pentru Apărarea Copilului şi dat spre creştere unei familii de la ţară, de unde a revenit la Budapesta în 1912. Mama a fost răpusă de cancer în 1919, poetul ajungând la familia surorii sale, al cărei soţ, avocatul Makai Ödön, i-a devenit tutore legal. Studii primare şi gimnaziale la Budapesta şi Makó, echivalează studii făcute în particular. În 1922 l-a cunoscut pe Juhász Gyula, care i-a scris prefaţa primului volum de poezii, Szépség koldusa (Cerşetorul frumuseţii, 1922). Începând cu 1923, cea mai importantă revistă din Ungaria, Nyugat, îi publică poeziile. În 1924 s-a înscris la secţia maghiară-franceză a Universităţii din Szeged, dar în 1925 profesorul Horger Antal este scandalizat de publicarea poeziei Tiszta szívvel (Cu inima curată) şi-l ameninţă cu exmatricularea, de aceea se retrage şi din toamna anului audiază cursuri la universitatea vieneză, unde i-a cunoscut pe intelectualii emigraţi în capitala austriacă, Németh Andor, Kassák Lajos, Hatvany Lajos, Lukács György. În 1926-27 se afla la Paris, unde audia cursuri la Sorbona, dar nu şi-a finalizat studiile. A lucrat ca funcţionar, redactor. A publicat 7 volume de poezii. Postum, poezia sa a fost încununată cu râvnitele premii Baumgarten şi Kossuth. A murit în 3 decembrie 1937.
Odă (Óda)
1
Stau aici, întins pe luciosul perete de stâncă.
Adierea uşoară
a tinerei veri pluteşte precum
căldura unei cine plăcute.
Îmi deprind inima cu liniştea.
Nu-i foarte greu –
cete-cete revine ce-a trecut,
capul se pleacă şi mâna
mi-atârnă.
Privesc coama munţilor –
lumina frunţii tale
o agită fiece frunză.
Nu-i nimeni pe drum, nimeni,
văd cum vântul
îţi saltă poala fustei.
Şi sub frunzele fragile
îţi văd părul alunecând,
sânii fragezi tremurând şi
– precum goana unui pârâu –
iată, văd iarăşi cum izbucneşte
de pe pietrele albe, rotunde,
de pe dinţii tăi râsul de zână.
2
Oh, cât de mult te iubesc pe tine,
care ai reuşit să constrângi la confesiuni
perfida singurătate, care-şi ţese urzelile
în cele mai adânci galerii ale inimii,
şi necuprinsul.
Tu, care te desparţi de mine precum cascada
de propriu-i zgomot şi fugi departe-n tăcere,
pe când eu, printre culmile existenţei mele,
în apropierea depărtării cânt, strig,
lovindu-mă de pământ şi de boltă,
că te iubesc, tu vitregă dulce!
3
Te iubesc, cum îşi iubeşte pruncul mama,
precum tăcutele borte adâncul,
te iubesc cum iubeşte odaia lumina,
cum sufletul văpaia, trupul – odihna!
Te iubesc cum iubesc muritorii
viaţa, până vine moartea să-i ia.
Reţin orice zâmbet, gest, cuvânt
de-al tău, precum pământul obiectele ce cad.
Precum acizii în metale, te-am crestat
cu instinctul în conştiinţa mea,
dulce, frumoasă făptură,
fiinţa ta reprezintă acolo esenţialul.
Clipele trec zgomotoase,
dar tu-mi rămâi tăcută în auz.
Stele s-aprind şi cad,
dar tu nu-mi dispari din vedere.
Gustul tău, ca-n peşteră tăcerea,
rece pluteşte în gură,
iar mâna se cutremură
pe nervura delicată
a paharului de apă.
4
Oh, ce fel de materie sunt eu
de mă debitează şi modelează privirea ta?
Ce fel de suflet şi ce lumină
şi fenomen demn de mirare
că pot cutreiera prin negura deşertăciunii
peisajele cu coline ale trupului tău fecund?
Şi precum verbul în înţelesul întrevăzut,
pot să pătrund în tainele lui!…
Venele tale freamătă necontenit,
precum tufele de trandafiri.
Poartă curentul pururi viu, ca-n
obraji să-nflorească iubirea
şi rod binecuvântat să dea pântecul tău.
Solul sensibil al burţii tale
e brodat şi răsbrodat de puzderii
de rădăcini, firul delicat
e strâns ghem şi iarăşi răsfirat –
ca sevele celulelor s-adune multele-i roiuri,
iar lăstarii frumoşi ai plămânilor rămuroşi
să şuiere propria lor slavă!
Materia veşnică răzbate fericită
prin tine, prin intestine-tuneluri,
iar zgura dobândeşte un rost fast
în fântânile fierbinţi ale rinichilor zeloşi!
Unduitoare dealuri se înalţă-n tine,
freamătă constelaţii,
se zbat lacuri, lucrează fabrici,
forfotesc milioane de fiinţe vii,
gâze,
alge,
cruzimea şi bunătatea;
bate soarele, răzbate-o neguroasă lumină boreală –
în conţinuturile tale cutreieră
inconştienta eternitate.
5
Aceste cuvinte
ţi se prăbuşesc în faţă
ca nişte cheaguri de sânge.
Existenţa se bâlbâie,
doar legea e vorbă clară.
Dar organele harnice, care zi după zi
mă renasc, se pregătesc deja
să amuţească.
Dar până atunci toate strigă –
Cine-i ales din mulţimea
a două mii de milioane de oameni,
tu, unicul, tu, leagăn
moale, mormânt tare, pat viu,
primeşte-mă în tine!…
(Ce-nalt e cerul acestor zori!
Cete în metalicul luciu.
Marea strălucire îmi răneşte ochii.
Cel ce piere, cred, sunt eu.
Deasupra mea, aud cum pocneşte,
îmi bate inima.)
6
(Cântec complementar)
(Mă duce trenul, merg la tine,
te şi găsesc poate cu bine,
se stinge poate-n obraji focul,
şi să vorbeşti poate-i sorocul.
Curge apa, te-mbăiază!
Ia prosopul şi te freacă!
Prăjeşti carne, foame ţi-e!
Unde-s culcat, patu-mi pat ţi-e.)
iunie 1933
Deschid uşa (Ajtót nyitok)
Deschid uşa. Leneş, pluteşte
miros îngheţat de fiertură
şi-n cuhne se aude scrâşnind
vatra scrumită. Sub cuvertură
nu-i nimeni. Sunt şaisprezece ani
de-atunci, dar n-o să uit niciodată.
M-am lăsat pe-un scaun tapiţat,
gemeam, gura mi-era încleştată.
Pricep c-au îngropat-o pe mama,
că nu-i, dar de ce-s neliniştit
nu ştiu. M-aş putea purta matur.
(Lavoaru-i lună curăţit.)
Nu sufăr, deşi nici n-am atins-o
pe mama, n-am văzut-o moartă,
n-am plâns-o. Dar, iraţional,
mi-a dat pe veci o altă soartă.
începutul lui februarie 1935