ALICE VALERIA MICU, O DORINŢĂ ÎMPLINITĂ

Poemul curcubeu – un experiment (Casa de Pariuri Literare 2021) semnat Robert Şerban e o joacă serioasă, aşa cum e mai tot ce face autorul. De această dată, e vorba de o scriere în public de-a lungul a opt ore. Nu ştiu dacă tema volumului a fost aleasă din vreme, dacă poetul şi-a pregătit câteva repere sau a lăsat totul în seama inspiraţiei de moment, a fermentului poetic din care se hrăneşte atunci când restul preocupărilor cotidiene îi dau răgaz să scrie. Cert este că spectatorii scrierii acestui poem autoreferenţial nu aveau de unde şti că poetul nu era acolo, în faţa lor, ci pornise într-o călătorie în timp, pe urmele celui care a fost adolescentul Robert Şerban, aşa cum l-am cunoscut în 1987. Generos cum este, el te înhaţă, îndată ce deschizi cartea şi te ia în demersul căutării de sine, care devine căutare sau măcar rememorare pentru cititorul trecut prin aceleaşi angoase: penele de electricitate, întunericul, frigul, examenele, viitorul, iubirile adolescentine, iluzia paradisiacă a traiului la ţară, în casa bunicilor, teama de Securitate, dorinţa multora de a părăsi infernul comunist, actele de suicid, fumatul pe ascuns, frica de ratare, frica de moarte, armata obligatorie, revolta din decembrie 1989. Între aceste borne ce au marcat existenţa generaţiei era biblioteca ce funcţiona ca un purgatoriu: „viaţa bună, viaţa uşoară, viaţa cu speranţă în ea/ era-n cărţi/ iar noi aveam bibliotecă/ pe care tata o hrănea dacă nu zilnic/ sigur la câteva zile o dată/ cu alte şi alte cărţi/ care mai de care mai teribile mai fabuloase/ de care n-auzisem niciodată/ dar pe care ar fi trebuit să le citesc/ ca să am o viaţă măcar la oraş/ dacă nu frumoasă şi fericită“ (p. 18). Şi mai era ceva, scrisul şi dorinţa de a publica o carte: „convins că voi muri/ mi-am scris pe un petic de hârtie testamentul/ şi l-am băgat în buzunarul de sus al vestonului/ în cel din dreapta/ (în cel din stânga am pus monede de 1 leu şi 3 lei/ ca să-mi apere inima// aveam o dorinţă mică micuţă/ cât o propoziţie/ să-mi fie publicate într-o carte poeziile“.

Robert Şerban utilizează memoria ca pe o unealtă şi explorează, într-un demers existenţial, elementele cu impact puternic asupra adolescentului impresionat de atmosfera carcerală a perioadei comuniste, fricile generaţiilor, delatori, examene, eşec profesional, suicid, mirajul emigrării. Totul curge natural, textul cu valenţe iniţiatice e străbătut de figurile universului familial ocrotitor ori al celui naiv-erotic-adolescentin, cu versuri ce conturează, un parcurs, constructul personal, forţa de creaţie, de amplificare a trăirilor prin scris, crochiuri ale unui trecut comun, capturat de autor în secvenţe memorabile: „întunericul stingea ceva în mine/ şi îmi dădea un fel de curaj/ unul mic/ aşa cum are un puşti de 11 12 13 sau 14 ani/ nu făceam nimic cu el/ cum am aflat că aproape nimeni/ n-a făcut nimic cu curajul ăla/ dar îl ştiam bine ascuns/ şi era suficient“ (p.15) „iar la priză la priză la priză/ unii băgau câte-o sârmă şi o terminau/ pentru totdeauna/ cu frigul// viaţa era mai lungă pe-atunci/ fiindcă întunericul mişcă fără putere timpul“ (p.16) sau „bezna era de la an la an tot mai prietenoasă/ şi nu se lăsa dusă/ (…)pe întuneric vezi cel mai bine/ hai priveşte/ moartea a apărut şi ea de câteva ori/ în carnea şi oasele unor oameni/ pe care-i iubeam sau îi cunoşteam/ (…) hai priveşte-o/ va veni tot mai des trebuie să te obişnuieşti/ iar eu făceam ochii mici ca s-o văd mai bine/ să o dibui şi să o ţin la distanţă/ n-avea treabă cu mine/ deşi la vârsta aia/eram convins că nu ştie cum să mă vrăjească/ cum să mă fenteze/ şi să-mi ia faţa//moartea e un artist pe care nu-l interesează/ decât lucrările lui“ (p.25- 26).

Piperul de pe limba realizatorului unei longevive şi pline de succes emisiuni de televiziune se dovedeşte aromat şi cu acest volum ni se confesează într-o duioasă incursiune autoreferenţială, care dacă n-ar fi fost provocată de organizatorii Festivalului Baroque II Urban Timişoara în octombrie 2019, ar fi trebuit musai inventată, chiar şi doar pentru ca poetul să iasă în cetate şi să-i facă pe trecători părtaşi la efortul creativ.