Marta Petreu, Dorli

S-a stins din viaţă Dorli Blaga, fiica lui Lucian Blaga.

Dorli s-a născut în 2 mai 1930, la Berna, unde tatăl ei îndeplinea funcţia de ataşat de presă. La naşterea ei, tatăl l-a anunţat pe unul dintre prietenii săi: „Ne-a sosit o fetiţă care seamănă cu mine. E foarte drăguţă, cu toate acestea“. Şi i-a salutat sosirea într-un splendid poem intitulat Naştere:

„Făptură nouă, iată pe frunte

Întîia lumină te-a uns!

Pe noi repede soarta ne mînă –

Tu fără pas ne-ai ajuns“.

În acelaşi poem, el i-a făgăduit

„Griji, biruinţi şi uimiri încercînd

În preajma ta sta-vom ades.

Dura-vei în noi o lumină, mare ca-ncrederea

Cu care tu ne-ai ales“.

Dorli a fost unicul copil al Corneliei Blaga, născută Brediceanu, şi al lui Lucian Blaga. Prin naştere, provine, graţie mamei, din marea burghezie bănăţeană, iar graţie tatălui, din cea mai înaltă intelectualitate creatoare care a existat vreodată în România. Ea a avut o copilărie de mică prinţesă iubită. De la 9 ani, cînd familia ei s-a întors, din voinţă proprie de altfel, în patrie, Dorli a urmat şcoala medie la Cluj, iar după Cedarea Ardealului, la Sibiu, apoi facultatea de fizică la Cluj şi la Bucureşti. În mai 1957, s-a căsătorit, din dragoste, cu Tudor Bugnariu, comunist din ilegalitate şi înalt funcţionar. Cu sinceritatea şi umorul care o caracteriza, Dorli a recunoscut, într-un interviu pe care mi l-a acordat, că „înainte de căsătorie“ şi-au pus condiţii: „Eu i-am cerut să nu mai fie demnitar, el mi-a condiţionat să nu apară vreun activist sau vreun sportiv în viaţa mea. Nu-i plăceau. Îi detesta. Pe sportivi nu, dar pe activişti, da“. Din această căsătorie s-au născut doi copii, Tudor şi Felicia.

Blaga presupunea că fiica lui va trăi, uşor şi bine, de pe urma ediţiilor operei lui. Realitatea istorică a fost alta, Dorli a lucrat într-un institut de cercetări şi, pe deasupra, s-a luptat cu instituţiile culturale ale statului comunist român pentru a edita opera tatălui ei, operă pe care Blaga i-a lăsat-o în grijă prin testamentul editorial din 25 august 1959. Ea a fost un executor testamentar extraordinar, căci total devotat şi tenace, în deplin respect faţă de spiritul şi litera operei lui Blaga. Meritul ei, care pur şi simplu nu poate fi evaluat la adevărata lui dimensiune, este că a păzit şi a salvat opera inedită a lui Blaga şi a editat, în condiţiile grele de dinainte de 1989, precum şi după aceea, tot ceea ce a scris Blaga.

Ea a început să editeze de una singură în 1968. În măsura în care a putut, date fiind condiţiile grele ale comunismului românesc dogmatic, Dorli a ferit cărţile lui Blaga – nu a reuşit întotdeauna – de „prefeţele“ parazite.

Grija ei pentru comoara care îi fusese lăsată moştenire a fost desăvîrşită. În august 1968, cînd a aflat de invadarea Cehoslovaciei, Dorli Blaga – care era la mare, în concediu –, temătoare că va fi invadată şi România, a plecat imediat la Bucureşti, iar de acolo, cu o maşină a Academiei, la Cluj. Cornelia Blaga era deja bolnavă. Aşa că Dorli a luat toate manuscrisele – a fost ajutată de Vasile Nicolau, vărul ei prin alianţă (întrucît căsătorit cu fiica cea mai mare a lui Lionel Blaga) – şi le-a dus la Bucureşti. A pus manuscrisele în locuinţa sa, precis: în dormitorul ei, în scrinul de la capul patului. Şi a dormit cu manuscrisele lui Blaga la căpătîi. Paznic de comoară.

În 1977, la cutremurul din 4 aprilie, toţi patru: Tudor Bugnariu, fiul lor, Tudorel, fiica lor, Lila, şi Dorli – s-au refugiat în pragul băii, locul cel mai sigur, indicat ca atare de un specialist, pentru asemenea cazuri. Iar cînd zdruncinăturile pămîntului s-au oprit, Dorli a fugit în dormitorul ei şi s-a uitat pe fereastră, să vadă dacă nu cumva a izbucnit vreun incendiu care mistuie clădirea – cu manuscrise cu tot. „Mă gîndeam să le arunc în stradă, să le salvez“, mi-a spus ea.

Iar pe urmă, obsedată că opera inedită a lui Blaga poate fi în pericol şi printr-un accident al naturii, nu numai prin acţiunile Securităţii, a început tratativele cu Muzeul Literaturii Române pentru constituirea Arhivei Blaga.

În toţi anii cît a avut manuscrisele lui Blaga în casă, Dorli şi membrii familiei plecau în concediu pe rînd, ca nu cumva, în lipsa tuturor din casă, să intre securiştii şi să le fotografieze sau chiar să le facă dispărute. Iată ce mi-a spus ea într-un interviu:

„Dar nu prea lăsam casa goală mult timp, nu plecam toţi trei. Şi după ce a murit bărbatul meu, cu fiică-mea am hotărît că nu plecăm deodată în concediu, că mă gîndeam că intră cineva pe o uşă, iese pe alta, cu hîrtiile lui Blaga şi ale lui Bugnariu… Cum descrie Ahmatova că se întîmpla în U.R.S.S.“.

Aşa că îi datorăm acestei înalte Doamne a culturii noastre recunoştinţa pentru supravegherea, salvarea, editarea operei celui mai complex creator pe care l-a avut România în secolul al XX-lea, Lucian Blaga.

*

Pe Dorli am văzut-o prima dată la Sebeş, în 1992, o frumoasă femeie învăluită într-o impenetrabilă, pentru mine cea de atunci, stare de individualizare. Şi era leită Blaga. Am cunoscut-o în a doua jumătate a anilor 1990, iar această impecabilă Doamnă a devenit, spre veşnica mea mîndrie, colaboratoare a revistei Apostrof şi a micii edituri de pe lîngă revistă. A publicat în revistă, în serial, capitol cu capitol, cu o bogată ilustraţie, Tatăl meu, Lucian Blaga, iar apoi am publicat aceste memorii ca volum, la Editura Biblioteca Apostrof. Tot la noi a publicat, în colaborare cu Ion Bălu, volumul Blaga supravegheat de Securitate.

Aşa ne-am împrietenit, lucrînd împreună. Pe mine m-a interesat, atunci ca şi acum, tot ceea ce se mai putea afla despre Blaga – şi de la cine aş fi putut afla mai multe decît de la fiica lui, care tăcea exact ca el? Prin ea, mi-au fost confirmate multe intuiţii despre filosof. Şi tot prin ea am descoperit figura nobilă şi devotată pînă la uitarea de sine a Corneliei Brediceanu Blaga, mama sa. La fel, prin ea am descoperit o familie, prin nimic mai prejos de aceea a lui Thomas Mann, mare, interesantă, cu o extraordinară vocaţie pentru cultură, cu un devotament exemplar pentru patrie şi de o demnitate exemplară în vremurile opresive ale comunismului românesc.

Iar ea, Dorli, a fost o doamnă cultivată, cu gust literar pentru literatura înaltă (îi plăceau Thomas Mann, Goethe, Hesse, pe care-i citea în original); era perfect educată, încît, şi dacă o ofensa cineva foarte tare, spunea despre acesta numai că este „obraznic“. A avut o tărie de caracter prin nimic mai prejos decît aceea a iluştrilor ei părinţi şi o tenacitate, un devotament fără seamăn faţă de moştenirea pe care o primise în grijă: opera lui Blaga. Era o femeie puternică în fragilitatea ei, de un farmec feminin care se dezvăluia încet dar definitiv, învelită cum era ea în aura sau poate chiar armura greu de străpuns a demnităţii ei şi a datoriei faţă de opera tatălui ei.

A murit în 15 noiembrie 2021, la Alba Iulia. Conform discreţiei ei prin nimic mai prejos de a mamei sale, a cerut ca presa să nu fie anunţată. A fost înmormîntată la Lancrăm, joi, 18 noiembrie, în mormîntul părinţilor ei. În jurul sicriului ei eram nu mai mult de 30, poate 40 de oameni. În ziua întunecoasă, cu o negură densă, îngheţată, transilvană, în momentul cînd a fost coborîtă în sălaşul de veci, pe cer a apărut soarele.

Marele Anonim să o odihnească în pace.