STEFAN ZWEIG: LUPTA CU DEMONII

Lupta cu demonii. Hölderlin, Kleist şi Nietzsche este probabil cel mai fascinant studiu biografic al lui Stefan Zweig (1881-1942). Autorul analizează psihicul şi viaţa unor însemnate personalităţi ale literaturii germane, care s-au confruntat cu boala mentală: Friedrich Hölderlin, Heinrich von Kleist şi Friedrich Nietzsche. Ideile celor trei au intrat în conflict cu pozitivismul epocii lor. Spiritul lor confuz şi problematic, intoxicat de pasiune „demonică“, i-a condus la crearea unor opere inimitabile. Pentru a scoate în evidenţă lupta lor interioară şi forţa lor creativă, Zweig aduce la lumină dezacordul din inima Europei: antagonismul dintre ştiinţă şi artă precum şi cel dintre raţiune şi inspiraţie.

Cele trei personaje eroice, Hölderlin, Kleist şi Nietzsche, au încă din destinul exterior al vieţii ceva în comun: ei sunt născuţi sub acelaşi semn din horoscop, toţi trei sunt scoşi de către o forţă inexplicabilă din propriul sine afară, într-un ciclon al pasiunii şi sfârşesc într-o tulburare mentală, într-o beţie mortală a nebuniei sau a sinuciderii. Nelegaţi de timp, neînţeleşi de către generaţia lor, trimit în timpul nopţii cu o lumină scurtă şi meteorică mesajul lor. Ei înşişi nu îşi cunosc drumul, sensul, căci călătoresc dintr-un infinit în altul: foarte rar se ating, în căderile şi urcările lor, de lumea reală. Ceva supraomenesc se petrece în ei, o forţă care are o violenţă proprie şi în faţa căreia aceştia se simt neputincioşi: aceste forţe nu aparţineau propriei voinţe, ci unei forţe supranaturale, unei forţe demonice.

Demonic: acestui cuvânt i s-au atribuit atât de multe înţelesuri şi conotaţii încă din vremurile antice ale religiei mitologice până în zilele noastre, astfel încât mă simt nevoit să explic în ce sens voi folosi acest cuvânt. Termenul „demonic“ va fi folosit ca neliniştea înnăscută a fiecărei fiinţe umane, nelinişte care conduce omul în afara propriei fiinţe până în infinit, în elementar, ca şi cum natura singulară a haosului primordial s-a implantat în mintea lor cu tensiune şi pasiune, dorind să atingă un sens mai înalt cât şi supraomenescul. Demonul se incorporează în suflet, împingând fiinţa, într-un mod inert şi tăcut, spre pericol, extaz, supraexagerare, chiar şi autodistrugere. La majoritatea oamenilor, acest aspect este tratat cu control şi echilibru, doar în momente rare, cum ar fi crizele pubertăţii, când prin iubire sau impulsuri primare, cosmosul interior este încălzit la un punct maxim de fierbere, doar atunci oamenii comuni evadează din ritmul obişnuit al unei existenţe banale. În rest, oamenii de rând reuşesc să îşi reprime impulsurile faustiene, acoperindu-le cu moralitate, cu muncă, lăsând apele tulburi să se liniştească în spatele barajului ordinii fireşti. Cetăţeanul comun va fi tot timpul un inamic al haoticului, nu doar în exterior, ci şi în interiorul lui. La persoanele mai rafinate, în special la cei cu orientări productive datorită creativităţii, neliniştea se exercită ca o neplăcere faţă de muncile zilnice, ei creând „o inimă mai înaltă care se chinuie“ (Dostoievski), acel spirit dubitativ care se extinde peste propria fiinţă, către abisul nemărginit al universului. Orice element care ne conduce peste propria fiinţă, peste interesele personale, spre întrebări periculoase, aparţine laturii demonice din noi. Însă acest demon interior este o putere amicală pentru noi, doar în măsura în care reuşim să-l dresăm pentru a ajunge la o tensiune interioară potrivită, care să ne servească autodepăşirii. În caz contrar, pericolul demonicului începe atunci când acesta ajunge să ne provoace o tensiune interioară incontrolabilă, în faţa căreia sufletul omului se lasă pradă puterii vulcanice a demonicului. Căci demonul nu poate ajunge acasă în infinit, decât prin distrugerea fără scrupule a finitului şi a elementelor umane care-l constrâng şi astfel, distrugând un corp uman, pentru o perioadă, el îşi va găsi un adăpost. De aceea, demonul umple fiinţa umană, cea care nu este destul de precaută pentru a se proteja din timp, umplându-i natura demonică cu o nelinişte îngrozitoare, preluând controlul asupra propriei voinţe, omul nereuşind să se împotrivească acestui destin furtunos. Fără oboseală, sângele, nervii, mintea fiinţei sunt conduse de această nelinişte existenţială a atmosferei demonice. Tot timpul demonicul pluteşte pe un cer, care prevesteşte o furtună periculoasă a vieţii, o atmosferă a tragicului şi respiraţia destinului.

În felul acesta, fiecare om care depăşeşte zona firească umană, ale cărui impulsuri sunt orientate către creaţie, se va lupta cu proprii lui demoni, această confruntare devenind una eroică, o luptă a iubirii, una dintre cele mai frumoase bătălii cu care se poate întâlni omenirea. Unii se lasă învinşi de această flacără interioară, la fel cum o femeie se lasă purtată de pasiunea pentru un bărbat, lăsându-se acaparaţi de această forţă supranaturală, resimţind bucuria permanentă faţă de acest element. Alţii se lasă subjugaţi de această forţă, lăsându-se ghidaţi de această forţă, chiar dacă ea preia controlul asupra propriei voinţe, până la ultimul nerv al fiinţei sale, care-i provoacă acea vibraţie interioară spre un sens. Într-un artist şi în arta sa, acest aspect devine o confruntare mai măreaţă ca şi cum ea ar fi una simbolică. Fiecare nerv al fiinţei lui devine excitat de această comuniune între spiritul personal şi acest seducător. Doar în geniul creativ, demonicul îşi croieşte drumul în afară umbrelor emoţionale, spre regiuni ale limbii şi ale luminii. Se pot observa aceste trăsături demonice, cel mai elocvent, acolo unde aceşti demoni pun stăpânire totală asupra omului, care corespund în totalitate tipului demonic, astfel că am ales aceste trei figuri importante ale lumii germane, Hölderlin, Kleist şi Nietzsche, care mi s-au părut cele mai reprezentative, pentru a sublinia aceste trăsături demonice. Căci, acolo unde aceşti demoni încep să prindă rădăcini pentru un artist, aceste rădăcini se vor răsfrânge şi în opera sa, el devenind ca şi cum ar fi îmbătat de opera sa, se pierde pe sine pentru o frenezie, pentru un proces creator febril, creându-i spasme, convulsii, explozii, mania grecească, caracteristică a profeţiilor şi a prezicerilor Pythiei. Ceea ce nu poate fi măsurabil, superlativul este tot timpul un semn al acestei arte, eterna luptă de a se autodepăşi pentru a atinge infinitul sunt sfere care aparţin tărâmului demonic. Hölderlin, Kleist şi Nietzsche aparţineau acestei rase prometeice, care este într-o revoltă permanentă faţă de orice formă a normalităţii, ajungând să se autodistrugă. Din ochii lor erupe acea privire străină şi înfricoşătoare a demonilor, iar aceşti demoni vorbesc pe buzele lor. Da, acest demon chiar şi vorbeşte, având în vedere că deja buzele lor sunt mute, sufletul lor aparţine demonilor, iar adâncindu-te în interiorul lor, până la cel mai adânc sentiment vei putea observa că, acolo, demonul şi-a făcut deja un cămin şi a acaparat fiinţa cu totul. Tocmai în această decădere personală a sufletului, atunci când această putere demonică se va infiltra în sânge, ea va fi vizibilă într-o manieră plastică în toţi trei.

Pentru a scoate în evidenţă şi mai mult această parte demonică secretă, m-am încrezut în metoda mea comparatistă şi am pus într-o manieră aproape invizibilă, un contraexemplu la aceşti trei eroi tragici. Însă partea antagonică a demonicului nu este cea a non-demonicului. Nu există vreo artă măreaţă fără demonism. Nimeni altul nu este mai concludent, decât acest duşman al demonicului, care a fost părtaş vieţii lui Kleist şi Hölderlin, decât Goethe, care spunea: „Orice productivitate de cel mai înalt rang, orice aperçu notabil…. este un aspect ce nu stă în controlul cuiva ci este o forţă deasupra puterii umane.“ Arta măreaţă, nu poate exista în afara inspiraţiei, iar inspiraţia vine din necunoscut, dintr-o regiune care este în afara minţii conştiente.

(Fragment dintr-un volum în curs de apariţie la Editura Şcoala Ardeleană.)

Traducere şi prezentare de Paul Chetreanu-Don