ION BOGDAN LEFTER: CE SE VEDE AZI PRIN FERESTRELE DE IERI

Pictor cu numeroase expoziţii la activ şi totodată dramaturg jucat şi publicat, clujeanul Flavius Lucăcel, de loc din Alunişul Sălajului, migrant şi prin alte oraşe Nord-transilvane, e un polivalent greu de prins într-o formulă. Se exprimă în respectivele limbaje artistice ca un profesionist (sau ca… doi!), însă e mai degrabă ceea ce se cheamă un „autodidact“: mare cititor de literatură şi pasionat spectator de teatru, dar fără studenţie filologică ori de artă dramatică (a urmat totuşi Sociologia, neterminată…); şi pictor cu doar un an de studiu sistematic în materie, dar cu o bogată practică de meseriaş al tridimensionalului, pietrar de decoraţiuni pentru construcţii, la exterior şi la interior, ocupaţiune din care se ştie că s-au mai ridicat din cînd în cînd sculptori-sculptori.

Un neliniştit vasăzică, un efervescent cu vocaţia „plămădirii“, la propriu şi la figurat, în multiple sensuri, în permanentă căutare de materiale şi de limbaje prin intermediul cărora să se exprime.

Să privim mai îndeaproape traseul vizual al lui Flavius Lucăcel.

După obişnuitele începuturi cu exersări grafice şi picturale cu tematici „clasice“, peisagistice ori naturist-„moarte“, florale şi de alte soiuri, precum şi cu decoruri cînd rurale, cînd urbane, artistul-meşteşugar găseşte o soluţie specială, o adoptă, o extinde, îşi face din ea „marcă înregistrată“. Iată punctul de pornire:

Un om dintr-un sat vecin, Tihău, culcă la pămînt casa părintească din care păstrează ferestrele meşterite de tatăl său. Flavius Lucăcel le vede şi-şi dă seama că ele sînt dreptunghiuri înrămate, asemenea unor tablouri, cu suprafeţe de sticlă în locul pînzelor! Le primeşte în dar, le recondiţionează şi începe să picteze şi să coleze pe sticlă. Ajunge să „pîndească“ demolările şi „salvează“ astfel zeci şi zeci de bucăţi şi din Cluj, de pe unde s-a nimerit. Meşterul le răzuieşte dacă e nevoie şi le dă cu baiţuri proaspete, grijuliu şi faţă de efectele de patinare care să le conserve un anumit aer desuet, de elemente ale unor construcţii din alte vremuri (nu recurge la actualele producte omoloage, nu-l atrag „termopanele“!), pune geamuri în locul celor sparte şi, cînd sînt gata, le pasează artistului care trece la rîndul lui la treabă şi aşterne pe suprafeţe forme, culori, mesaje. Cu pensula sau lipind petice şi fîşii din ştergare şi din alte ţesături sau „ţoale vechi“, cum le-a spus într-o notă de autor din catalogul precedentei sale expoziţii, Pe fereastră (Galeria Uniunii Scriitorilor din Cluj, 2020). Frînturi de cultură ţărănească de altădată recuperate şi-napoi la lume date!

Ştim – pe de altă parte – că există o bogată filieră a picturii pe sticlă, mai ales de personaje şi scene biblice, fie netransparente, înrămate ca atare, fie montate în zidurile bisericilor, luminate dinafară ca vitralii. Din modernitate încoace s-au folosit tehnicile respective şi pentru manufacturi laice, artistice sau doar decorative. Ferestrele-tablouri ale lui Flavius Lucăcel reactivează şi aceste tradiţii.

Maniera a fost cultivată, la noi şi prin alte părţi, şi de aşa-numiţii „naivi“ cu care „autodidactul“ nostru împărtăşeşte anumite trăsături: nu urmăreşte precizia „academizantă“, dimpotrivă, stilizează sau foloseşte motivele gata-geometrice în surprinzătoare configuraţii glumeţe, comiţînd „ingenuităţi“ nu fără legături cu – bunăoară – cele ale lui Stan Pătraş de la Săpînţa sau cu ale lui Ivan Generalić şi ale atîtor altor „pictori naivi“ sîrbi, bunăoară. Ni-i putem reaminti – la o adică – şi faimoasa Bluză românească a lui Matisse, nu-i aşa?!

Pe scurt, întîmplarea, intuiţia şi priceperea omului practic, obişnuit să facă din materiale obiecte, din ceva altceva, l-au împins pe Flavius Lucăcel către o multiplă resuscitare de antecedenţe: salvează ferestre vechi şi repune astfel în circuit fragmente de trecut comunitar, uneori cu adaosurile textile tot „patrimoniale“; resuscitează şi tradiţia picturii pe sticlă, religioasă-nereligioasă; precum şi pe cea a „naivilor“. Împletind aceste fire, artistul-meşteşugar avansează impetuos, cu sentimentul că devine un soi de Curier al timpului – titlul expunerii sale bucureştene de la Muzeul Satului, din vara lui 2021.

Rezultatele – încîntătoare: că sînt colaje, picturi sau picturi pe colaje, adică „tehnici mixte“, lucrările lui Flavius Lucăcel traversează din ce în ce mai dezinvolt timpurile şi spaţiile, temele şi motivele, cu sporuri sesizabile de umor sau, în alte registre, de fantasmatic, de onirism. Nu uită c-a plecat din Aluniş (singurul titlu cu majuscula toponimului), drept care pictează un triptic de pe dealurile satului şi din pădure. La fel – o scoarţă, sau albine, sau vălişoara pe care va fi copilărit. Însă are şi viziunea rupestrelor de altădată, peste care suprapune, în combinaţie aproape suprarealistă, elemente din jocul video Minecraft, jucîndu-se chiar din titlu: de la rupestre la minecraft. Mai sînt invocate reţelele sociale facebook şi instagram, o autostradă imaginată dintr-un ştraif de ţesătură cu dungi groase, una dintre ele galbenă pe fundalul celorlalte albastru, dar şi un arbore cotit care, chiar dacă e chiar un copac, nu poate înlătura aluzia glumeaţă la maşinăria motoarelor auto. Cu permanente pendulări între natură şi civilizaţia umană, între vechi şi nou, între idilic şi (auto)ironic, între real şi distorsiunile sale, reverberînd precum ecourile în ochiurile de geam din interiorul cîte unei singure rame sau în şi mai numeroasele pătrăţele în care sînt împărţite „polipticurile“ considerate locaţii alternative. Şi-o fantasmatică viziune a atlantidei!

Curier al timpului, într-adevăr…