OLIVIU CRÂZNIC: „MEA CULPA“ ÎN TRANSMISIUNE DIRECTĂ

Alina Pavelescu (n. 1972) este arhivistă (absolventă a Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi doctor în Ştiinţe Politice), romancieră (Moştenirea babei Stoltz, Ed. Herg Benet, 2016), editoare premiată (Martha Bibescu şi vocile Europei. Corespondenţă şi dosar CNSAS 1941-1945, Ed. Corint, 2017), traducătoare (Anna Kretzulescu-Lahovary, Nebiruita flacără a vieţii. Amintiri, 1867–1952, Ed. Humanitas, 2018).

Sindromul Stavroghin (Ed. Humanitas, 2019, colecţia Scriitori Români Contemporani), aparţine stilului funcţional beletristic, curentului literar postmodernist, categoriei estetice a comicului (a nu se confunda cu subcategoria estetică a umoristicului, care constituie un comic „îngăduitor“), subcategoriei estetice a satiricului (comic moralizator), genului literar epic, speciei literare (din punct de vedere formal şi, respectiv, tematic) a romanului social (contemporan).

Din punct de vedere al literaturii comparate, romanul poate fi considerat o replică în cheie parodică la Crimă şi pedeapsă (Prestupléniye i nakazániye; F.M. Dostoievski, 1866); în acelaşi timp, personajele şi destinul acestora (a se vedea mai jos) ne poartă cu gândul către romanele ratării, autoiluzionării şi imposturii semnate de Cezar Petrescu – îndeosebi către Calea Victoriei (1929) şi Oraş patriarhal (1931) – şi către comediile caragialeşti de moravuri; iar în finalul cu puternice influenţe naturaliste (prezente doar sporadic în restul textului) regăsim, în bună măsură, fatalismul necruţător al prozelor lui Jack London (şi al Duminicii orbului, publicată în 1934 de anterior menţionatul Cezar Petrescu).

Titlul Sindromul Stavroghin ne este explicat chiar de către autoare, pe una dintre clapetele cărţii: „un fel de maladie misterioasă, pe care, iată, o definesc abia acum, în titlul unui roman (…) Acest personaj din Demonii lui Dostoievski m-a fascinat (…). Stavroghin cel măcinat de propria luptă interioară, incapabil să se decidă între extazul binelui şi hăul înspăimântător al răului satanic, chinuit de imposibilitatea unui echilibru între bine şi rău (…)“.

Epigraful, constând într-un citat din aceiaşi Demoni dostoievskieni, ne avertizează că, uneori, teama de ura oamenilor poate fi pusă în umbră de teama de batjocura acestora.

Subiectul romanului îl constituie declanşarea unui circ mediatic grotesc, drept urmare a hotărârii unui fost miliţian torţionar (actualmente pensionar şi visându-se scriitor de succes) de a îşi publica confesiunile autoincriminatoare, creând o adevărată modă: părinţi abuzivi, dascăli brutali şi tot soiul de alte personaje detestabile se îmbulzesc să obţină un loc pe „canapeaua roşie“ a mărturisirilor revoltătoare, căindu-se (mai mult sau mai puţin sincer) pentru faptele comise în trecut şi ridicând, astfel, la cote neaşteptate audienţa unei emisiuni televizate (totodată îmbogăţind, fireşte, pe toţi aceia care ştiu să profite din umbră de apetenţa publicului telespectator pentru senzaţionalism ieftin). Lucrurile ameninţă să scape însă de sub control în momentul în care „păpuşarii“ încearcă să se tragă reciproc pe sfoară, unul dintre ei arătându-se dispus să meargă până la crimă. Faptul că pocăinţa miliţianului, la început izvorând mai degrabă din exhibiţionism, devine pe zi ce trece tot mai sinceră (ca urmare a unor aparente semne divine pe care le primeşte protagonistul şi care îl conving să îşi caute mântuirea), face să se clatine şi mai abitir eşafodajul întregii afaceri.

Personajele, construite caricatural, caragialesc chiar (identificăm cu uşurinţă mai multe tehnici utilizate în O scrisoare pierdută şi în O noapte furtunoasă, dacă analizăm, de pildă, numele „eroilor“ – Făcăleanu, Fane Burtă, Obeadă etc. – ori modul în care conversează şi interacţionează aceştia – de pildă, trioul Miron/Burtă/Făcăleanu aminteşte de Tipătescu/Pristanda/Trahanache, în vreme ce Eugen pare a fi un Caţavencu postmodern), reflectă tipologii umane ale societăţii contemporane: patronul grobian şi lipsit de scrupule, tânăra naivă şi harnică considerată din acest motiv proastă, escrocul parvenit, crainica ambiţioasă, atrăgătoare şi incultă, interlopul pragmatic şi mai puţin ticălos decât „Stâlpii societăţii“, călăul-victimă a împrejurărilor nefavorabile…, dar mai ales a propriei slăbiciuni de caracter (paradoxal, deşi aparent cel mai puţin verosimil, acesta din urmă este inspirat de un personaj cât se poate de real, care a şi făcut o oarecare vâlvă în mass-media românească a deceniului trecut) ş.a.m.d.

Dintre episoadele naraţiunii, considerăm a fi cele mai reuşite: mimarea parodică a Revoluţiei Române din Decembrie 1989 între zidurile unei închisori de provincie, în care deţinuţii declară că se alătură poporului, scandează „Armata e cu noi!“ în vreme ce militarii îi asigură că au înconjurat puşcăria pentru a îi păzi de terorişti, întocmesc o listă de revendicări „populare şi democratice“ şi solicită mai întâi un televizor, apoi o transmisiune televizată; paginile dedicate metamorfozei jurnalistei idealiste după deziluzia suferită, metamorfoză realizată şi redată cu ajutorul versurilor formaţiei de muzică „death metal“ Possessed (în chip de coloană sonoră); înfruntarea predestinată (inevitabilă, deci) dintre torţionar şi un răzbunător oarecare, mai puţin îndreptăţit decât alţii şi ajuns într-un moment al vieţii în care nu se mai simte îmboldit să îşi ducă misiunea asumată până la capăt.

Atrag, de asemenea, atenţia şi unele cugetări ale autoarei asupra slăbiciunii de caracter şi asupra modurilor în care, de cele mai multe ori, este aceasta exploatată în societate.

Pe de altă parte, credem că Alina Pavelescu (date fiind studiile şi profesia sa) ar fi putut să aprofundeze tema ororilor comunismului (chiar dacă intenţia artistică nu a constituit-o realizarea unui roman istoric ori a unui „Memorial al Durerii“), extinzând confruntarea televizată dintre torţionar şi deţinuţii politici pe parcursul mai multor capitole, insistând asupra problematicii prin întrebări şi răspunsuri complexe şi provocatoare, asigurând astfel o incursiune educativă (chiar dacă de natură episodică) într-un trecut recent pe care nu trebuie să îl uităm.

De asemenea, limbajul licenţios (utilizat, din fericire, doar sporadic) putea fi cu uşurinţă evitat (stilul individual pe care şi l-a format autoarea şi din care mijloacele de exprimare artistică nu lipsesc i-ar fi permis, suntem convinşi, să evoce sordidul fără a fi nevoită să îl reproducă efectiv).

Tomul este destul de atent corectat (utilizarea instrumentelor de corectare oferite de logicialul Microsoft Office Word pe care, din nefericire, prea puţine dintre editurile româneşti le exploatează în mod constant şi/sau adecvat, în ciuda faptului că sunt esenţiale în procesul de editare, ar fi corectat cu uşurinţă cele câteva „scăpări“ ale textului) şi foarte bine tehnoredactat.

Coperta plastifiată mat, cu clapete, este ilustrată printr-o simplă schiţă grafică, având însă meritul de a reflecta un moment (chiar unul semnificativ) al intrigii (fiind realizată special – aflăm dintr-un interviu acordat de către autoare site-ului emiliachebac.com – pentru acest roman, nu doar o imagine oarecare, cu caracter general, preluată şi utilizată pentru că „se potriveşte“).

Hârtia pe care a fost tipărit volumul nu este, din păcate, una albă, de calitate superioară, rezistentă în timp (cum ar fi fost de dorit).

Concluzionând, avem de a face cu un roman bine scris, semnat de o autoare aflată încă la începuturile carierei sale, dar ale cărei opere merită fără îndoială atenţie.

Recomandăm Sindromul Stavroghin tuturor celor care apreciază critica socială romanţată (şi nu lipsită de o tentă filozofică), precum şi celor interesaţi de evoluţia fenomenului mass-media în România zilelor noastre (o evoluţie, ne temem, nu tocmai favorabilă).