ION BOGDAN LEFTER: SHAKESPEARE ŞI VARIAŢIUNI

O amplă operaţiune colectivă

Noua ediţie Shakespeare în limba română, realizată sub bagheta dirijorală a lui George Volceanov, a fost lansată în iunie 2010, la Salonul de carte Bookfest. Invitat atunci să prezint primele două volume, am avut privilegiul de a elogia încă de la start urieşescul proiect, fără siguranţa că va fi dus pînă la capăt într-o perioadă rezonabilă, de pildă în timpul vieţilor noastre. Cum să fi bănuit că „integrala“ Operelor Marelui Will în traduceri noi va fi încheiată în 2019, într-un interval-record?!

Îndrăzneţ cum doar mentorul său Leon Leviţchi mai fusese cînd s-a înhămat, în anii ’80, la ediţia sa de Opere complete, în care au fost – însă – incluse şi mai vechi traduceri de Ion Frunzetti, Dan Botta, Tudor Vianu, Ion Vinea, Barbu Solacolu, N. Argintescu-Amza, Taşcu Gheorghiu sau Virgil Teodorescu, alături de noi echivalări realizate de Leviţchi, Dan Duţescu, Mihnea Gheorghiu sau Dan Grigorescu, George Volceanov avea de la bun început ideea muncii în echipă. La inaugurarea de la Bookfest m-a invitat şi pe mine să traduc fie şi o singură piesă şi mi-a mărturisit că le-a făcut propuneri similare lui Mircea Cărtărescu, lui Florin Iaru, lui Romulus Bucur, dacă-mi amintesc bine, poate şi altora, în ideea participării complice a primei generaţii literare româneşti postmoderne. Entuziasmat de proiect, nu m-a lăsat inima să refuz scurt, dar m-am arătat sceptic că m-aş putea mobiliza nu doar pentru traducerea propriu-zisă, ci pentru întreaga documentare prealabilă, indispensabilă, de erudiţie „shakespearologică“. Lui Volceanov îi stătea la îndemînă, era deja doctor în materie (la propriu, cu teza susţinută în 2004 şi publicată în 2005), dar, aşa cum ar fi comentat piţigoiul din versurile lui Topîrceanu, …cîţi ca el?!

Pînă la urmă s-a lucrat într-o echipă mai restrînsă, fără picior de „lunedist“: iniţiatorul a avut-o alături mai întîi pe Violeta Popa, apoi, de la al IV-lea volum, pe Horia Gârbea şi, de la al V-lea, pe Lucia Verona, cei mai harnici din grup, pe parcurs mai contribuind Adriana Volceanov, Ioana Diaconescu, Alexandru M. Călin şi Anca Ignat, cu colaborarea specială a lui Şerban Foarţă la ultimul tom, cu Tùrturul şi Finìcsa după The Phoenix and the Turtle. Din cîte ştiu, coordonarea generală n-a însemnat doar o monitorizare administrativă, ci şi revizia atentă, cuvînt cu cuvînt, a integralei, Volceanov nescăpînd din ochi nici un detaliu. A şi scris masivul Studiu introductiv, general, din volumul I, aproape cît o carte în sine, şi prefeţele la traducerile pe care le-a semnat sau co-semnat. Au fost de asemenea asociate întreprinderii alte 15 nume specializate, ale unor profesoare şi profesori de anglistică de la universităţi din ţară şi din străinătate care au elaborat textele însoţitoare ale celorlalte piese: Odette Blumenfeld, Pia Brînzeu, Nicoleta Cinpoeş, Gabriela Colipcă, Codrin Liviu Cuţitaru, Eugenia Gavriliu, Lucian Ghita, Monica Matei-Chesnoiu, Iulia Milică, Dana Monah, Mădălina Nicolaescu, Dana Percec, Veronica Popescu, Emil Sîrbulescu şi Andreea Şerban (în ordine alfabetică). Cum îşi închipuise George Volceanov: o amplă operaţiune colectivă, sub controlul său strict, dirijorul (cum i-am spus) jucîndu-şi cu mare seriozitate rolul, absolut admirabil.

Recapitulînd: operă majoră de relansare a creaţiei skakespeariene în spaţiul românesc, noua traducere urmează principiile elaborate teoretic în Întoarcerea la Marele Will… şi explicate în „paratextele“ ediţiei. În primul rînd, date fiind impreciziile şi ambiguităţile care învăluie viaţa stratfordianului, cu informaţii puţine şi cu mari lacune stimulatoare de deducţii şi fantezii, speculaţii şi interpretări uneori contradictorii, teritoriul operei sale permite încă explorări, descoperiri, recartografieri, adică, în terminologie scientizantă, „reconsiderarea canonului shakespearian“. În al doilea rînd, era necesară „curăţarea“ textelor de distorsiunile de care s-au făcut vinovate generaţiile precedente de tălmăcitori, aflate sub presiunile culturale ori politice ale epocilor respective: arhaizări şi poetizări excesive, cenzurări şi manipulări ideologice. În sfîrşit, „întoarcerea la text“ şi retraducerea eliberată de atari constrîngeri permitea recuperarea prospeţimilor stilistice ale originalelor, formulările colocviale sau fără perdea, vivacitatea adeseori estompată de solemnitatea unor versiuni austere ori grandilocvente.

Zis şi făcut: 16 volume de Opere, 2010-2019!

Alte ediţii, variaţiuni, „repovestiri“

Bineînţeles, s-a mai publicat Shakespeare în româneşte şi după ediţia Leviţchi, şi-n paralel cu cea a lui Volceanov, traduceri reluate, disparate sau mai „adunate“, ca-n setul de piese plus Sonetele din perioada 2009-2016 de la Pandora M, vîndute separat şi-apoi într-un „Pachet Shakespeare“ de 7 volume (echivalări de Şt.O. Iosif etc.). Alt exemplu: o nouă versiune a poemelor în formă fixă semnată de Cristina Tătaru, profesoară de anglistică la Universitatea din Cluj, aproape paralelă cu a Violetei Popa din volumul I al noilor Opere: Sonnets/ Sonete (ediţie bilingvă, Limes, 2011). Şi la Polirom se publică actualmente o ediţie piesă cu piesă, cu comentarii însoţitoare. Şi-au mai încercat şi alţii cu Shakespeare, care se va vinde mereu bine.

La fel – proiectele derivate, foarte la modă în vremurile rescrierilor postmoderne. Cazul „Seriei Hogarth“ de romane actualizante după piesele Marelui Will comandate unor importanţi romancieri contemporani, iniţiativă a editurii actualmente parte a grupului Penguin Random House, lansată în 2015 şi preluată de Humanitas Fiction din 2016. Printre traducători – fireşte, George Volceanov, care a echivalat în româneşte Pui de cotoroanţă (după Furtuna) al Margaretei Atwood şi Scorpia (după Îmblînzirea scorpiei) al Annei Tyler (ambele apărute în 2017), după ce semnase transpunerile romanelor despre Shakespeare şi Marlowe ale lui Anthony Burgess, Ochii doamnei mele. O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare (2015) şi Moartea la Deptford (2016), toate în paralel cu munca enormă – dar iată că nu complet acaparatoare, nici de tot epuizantă! – la „integrala“ Operelor.

În aceeaşi ordine de idei, să mai notăm că se publicase în prealabil şi monografia romanescă Shakespeare a lui Burgess (Traducere de Sorana Corneanu, Humanitas, 2003).

Iar de curînd a apărut şi la noi Hamnet, poveste cu punct de pornire real, în rest ficţională, scrisă de Maggie O’Farrell despre fiul lui Shakespeare mort la 11 ani (roman lansat de Alfred A. Knopf, New York, în 2020, transpus imediat în zeci de limbi; în româneşte – la Pandora M, 2021).

Şi-am amintit şi „repovestirea“ Negustorului din Veneţia ca Hazlia poveste a… (Neuma, 2021), iniţiativa lui Horia Gârbea, scriitor polivalent, poet, dramaturg, prozator şi eseist, pentru care „scufundarea“ în universul shakespearian nu s-a limitat la stricta echivalare. Descopăr pe parcurs că mai comisese în aceeaşi formulă un Vis de-o noapte-n miezul verii (tot la Neuma, 2018). E reluat astfel modelul „clasic“ al fraţilor Charles şi Mary Lamb, autori în anii de început de secol XIX ai Tales from Shakespeare, culegerea pentru cei mici tradusă la noi ca Povestiri după piesele lui Shakespeare, editată mai încoace şi ca Povestiri după Shakespeare (cred că mai păstrez ediţia pe care părinţii mei o aveau în casă, cea din 1956, şi-n care i-am întîlnit pentru prima oară pe eroii celebrelor piese). Reţetă de mare succes, accesibilă, simplificatoare, însă cu o importantă funcţie culturală de „popularizare“, efectiv contributoare la constituirea şi la stabilitatea „canonului“ literar. Înţelegînd miza, Horia Gârbea tratează subiectele cu dezinvoltură, din perspectiva unui narator care li se adresează cititorilor în zilele noastre, incluzînd însă şi secvenţe versificate din piesele-surse.

Modelul proliferează şi-n culturile anglofone: britanica Anna Claybourne a dat şi ea noi Stories from Shakespeare (Scholastic/ Usborne Books, 2004, 2006 etc.), transpuse în româneşte tot ca Povestiri după Shakespeare (Vellant, 2009). Bulgărele se rostogoleşte mai departe…