Mircea Popa

1. În viaţa mea au fost mai multe zile aşa-zise fericite, şi nu doar una. Toate au fost legate de succese profesionale, de evenimente în care am reuşit să mă remarc prin muncă şi strădanie personală. Cel dintâi succes a fost obţinerea locului întâi la examenul de admitere la Filologia clujeană în 1956, deşi veneam de la un liceu absolut anonim, cel din Vadul Crişului. E drept că făcusem carte serioasă la Oradea, aici, într-un colţ de ţară cam uitat de Dumnezeu, exigenţele erau cam reduse. Al doilea pe care îl consider important în viaţa mea a fost absolvirea Facultăţii cu media cea mai mare, respectiv ca şef de promoţie, iar al treilea, atunci când am reuşit cu brio (după cum mi-a relatat Ioan Muşlea) la concursul pentru un post în cercetare la fostul Muzeu al Limbii Române din Cluj, respectiv la Secţia de Istorie Literară a Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu“, la aceeaşi Secţie, la care, cu puţin timp înainte, au lucrat Lucian Blaga şi Ion Breazu, ale cărora manuscrise am avut ocazia să le ţin în mână de multe ori, şi cărora le-am dedicat cartea Sextil Puşcariu şi Muzeul Limbii Române (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2016). Faptul că aici am avut colegi de slujbă de aleasă calitate, precum profesorii I. Pervain, Liviu Rusu sau Ioan Muşlea şi Jancsó Elemer a fost pentru mine un stimul permanent, la fel cum m-am considerat întotdeauna fericit să pot colabora cu colegii mai mari, V. Fanache şi Ion Taloş, sau cu cei care au venit după mine, V. Taşcu, Aurel Sasu, Mariana Vartic şi Doina Modola, împreună cu care am finalizat lucrări de plan importante şi demne de atenţie.

2. Cred că dacă aş mai trăi odată, aş comite aceleaşi greşeli şi ezitări de care am avut parte în singura mea existenţă. Nutresc totuşi mai multe regrete, legate de timpul istoric cu care m-am confruntat, timp de total dogmatism, cu excese ideologice jenante, cu îndoctrinare penibilă. Am regretat astfel că naşterea revistei „Echinox“ nu a avut loc în timpul studenţiei mele (1956-1960), ci mult mai târziu după aceea, şi nu n-am putut bucura de avantajul scrisului produs de acest adevărat reviriment clujean. Regret mult, de asemenea, că în anul al III-lea, când am dat examen la materia predată de profesorul Mircea Zaciu, n-am ales să tratez subiectul propus de dânsul: „Poezia lui Al Macedonski“, deşi cunoşteam subiectul atât de bine, încât numai citarea versurilor pe care le ştiam pe de rost ar fi ocupat două pagini de lucrare şi aş fi riscat să nu dau o imagine completă întregului. Multe din aceste versuri fuseseră învăţate chiar din liceu, nu de la profesorul nostru de română, un belfer pe care îl depăşeam cu mult în cunoştinţe de literatură, ci de la contabilul şcolii, care făcuse un bun liceu clasic. Mi-a fost frică că în timpul afectat o să scriu doar o treime din lucrurile pe care le ştiam despre Macedonski (făcusem şi o lucrare de seminar cu privire la Nopţi), aşa că am scris şi eu dimpreună cu ceilalţi despre „Figura intelectualului în opera lui Ioan Slavici“. Ulterior, am regretat desigur că am avut această reticenţă inexplicabilă. O altă situaţie pe care n-aş dori s-o mai trăiesc este modul în care m-am lăsat „driblat“ de un coleg pudibond şi grobian pentru că cele două lucrări de mare importanţă lexicografică Dicţionarul cronologic al romanului românesc de la origini până în 1989 şi Dicţionarul romanului tradus în România, teme pe care le-am propus şi coordonat în calitate de responsabil de sector şi de temă, nu poartă pe copertă această specificaţie pe care o meritam din plin, în timp ce, imediat după retragerea mea din poziţia de şef de colectiv, acest insolent personaj şi-a atribuit acest merit la următorul volum, deşi lenea sa proverbială l-a scos demult din lumea literară. Poate că posteritatea literară să îndrepte lucrurile cândva, când noi, cei de azi, nu vom mai fi.