Alexandra Medaru

Dacă există o oră perfectă, aceea e ora 14:14, timpul în care eu şi el ne-am descoperit, cu toate că până atunci trecusem unul pe lângă altul aşa cum treci peste întâmplări care se  pierd în şirul lucrurilor mărunte. De atunci, paisprezece este un talisman norocos, al nostru, desigur, deşi pe lângă povestea noastră au trecut multe nefericiri şi greutăţi pe care le-aş retrăi cu bucurie, dacă la final aş ajunge tot la destinaţia unei vieţi comune, fie ea şi într-o garsonieră şubrezită, de la margine de oraş, pentru că alături de el aş sta oriunde, chiar şi sub un pod, neavând nimic altceva decât pe el. De fapt, aş retrăi întreaga mea viaţă, cu fericirile şi nefericirile ei, chiar dacă de-a lungul ei aş trece din nou de câteva ori pe lângă moarte, aş pierde oameni care mi-au fost dragi sau m-aş târî iarăşi pe holuri de spital unde finalul are gust de anestezic. Aş retrăi tot deoarece la finalul drumului de până acum aş avea scrisul şi pe el, adică aş avea ceea ce puţini oameni au: calea mea, pasiunea mea, dragostea mea. Sigur, dacă ar fi să mă gândesc la ce mă sperie, ar trebui să spun că două lucruri mi se par îngrozitoare, atât de îngrozitoare încât mă gândesc la versurile lui Radu Vancu legate de sinuciderea simultană a şapte miliarde de suflete, căci temerile acestea cred că ar putea duce în pragul sinuciderii pe oricine, şi mă refer aici la pierderea oamenilor pe care îi iubesc cel mai mult şi la îmbătrânire. Cred că nu există lucru mai îngrozitor pe lume decât să îţi vezi părinţii, fraţii, prietenii, ducându-se unul câte unul, şi uneori îmi rulează în minte un film în care sunt ultima rămasă în viaţă. În acelaşi film sinistru, ajung bătrână şi uitată de ceilalţi, iar la înmormântarea mea asistă doar preotul, cu toate că nu am dorit niciodată o slujbă creştină. Dacă privesc spre acest viitor sumbru, posibil între multe posibilităţi, orice dorinţă de a-l retrăi, şi retrăi, şi retrăi dispare. Poate e în firea noastră, a oamenilor, să ne rugăm doar pentru fericire, uitând să mulţumim pentru ea, cu toate că fără nefericire şi pierdere nu am şti să o preţuim pe cea dintâi. Poate e în firea mea să visez la nemurire şi tinereţe veşnică pentru mine şi cei pe care îi iubesc, în ciuda imposibilităţii ei. Dar nu visăm cu toţii la ceea ce nu putem avea? Şi totuşi sunt conştientă că visul unei vieţi perfecte trăite la nesfârşit e doar o iluzie într-o altă iluzie sau o speranţă într-o altă speranţă, la fel ca retrăirea unei vieţi de la un capăt la altul. Şi speranţele sunt pentru nebuni. Degeaba ne rugăm la un Dumnezeu surd ca moartea să nu fie destinaţia finală şi să mai existe o şansă pe lumea de dincolo. Degeaba ne imaginăm că viaţa asta ar putea fi retrăită cândva. Nimeni nu s-a reîntors dintre morţi. Sigur, Biblia e o fantezie frumoasă, ca toate fanteziile, de altfel. Până când va avea loc a doua venire a lui Hristos, mă rezum la a crede că avem o singură şansă de care putem fi siguri şi e de datoria noastră să o trăim cât mai bine cu putinţă. Eu cred că am trăit bine până acum. Nu am regrete, nu aş schimba nimic, aş retrăi şi durerile, şi bucuriile. Cât despre viitor, el poate să mai aştepte…