Gabriel Coşoveanu

1. În ordine strict personală, acel moment, căci trăirea e fulgurantă, îl asociez, şi acum, cu naşterea fiicei mele. Altă trăire intensă, în ordine nu numai profesională, ar fi legată de susţinerea doctoratului, cu o comisie de personalităţi covârşitoare, care mi-au acordat privilegiul de a-i socoti prieteni. Mi-au fost şi au rămas modele, mai ales în privinţa dozajului „perfect“ – ca să intru pe făgaşul întrebării dumneavoastră – între talent şi caracter. Atunci am înţeles, de parcă aş fi descoperit un alt Koh-i-Noor, cum că a fi specialist în ceva, nu importă în ce, nu te îndepărtează de statutul de om, pur şi simplu. Oricum, în acea zi cred că am văzut cei mai numeroşi oameni generoşi, adevăraţi profesori, la un loc. De atunci, prefer, oricând, un suflet curat (un coeur simple, vorba lui Flaubert) în raport cu o somitate nemiloasă. În tot cazul, aş putea mărturisi că am avut clipe perfecte ori de câte ori am făcut o descoperire (ştiu că reiau termenul, dar îl echivalez cu revelaţia) în sensul bunătăţii rămase, totuşi, în semeni, în ciuda străduinţei unui sistem criminal şi analfabet (acela marxist) de a strivi dezvoltarea normală, câtă va fi fiind ea prin genele fiecăruia, a individualităţii. Cu alte cuvinte, pot contabiliza destule „ore perfecte“, chiar mai multe decât m-aş fi gândit până să răspund la anchetă, pentru că toate se leagă, pentru mine, de ideea de bunătate. Chiar dacă ea are caracter de insularitate, asta nu înseamnă că trebuie să capitulăm moral, deoarece ar fi totuna să intrăm în ceea ce numea Dinu Pillat, într-un cumplit roman, moartea cotidiană.

2. Mă tem că răspunsul, din parte-mi, nu poate fi decât negativ. Las deoparte distincţiile, de ordin filosofico-teologic, dintre fatum, datum şi liberul arbitru, să zicem, pentru că, aici, vocabularul s-ar cuveni să rămână în logica direct şi decentă a întrebării. Nu aş putea retrăi, de pildă, decât ca expresie a unui blestem, umilinţele, neputinţele şi frica îndurate sub comunism. Am citit, cu încăpăţânare, şi, sigur, mi-am stricat vederea, la lumânare. Nefiind deloc singurul, evident. Nu se putea altfel? Ba da. Ce depinde de tine e una, să ai ghinionul ontic de a te naşte în „raiul“ bolşevic e cu totul altceva, şi anume un altceva de zona anomaliei, a netrăibilităţii, că nu-mi vine să o numesc altcumva. Ca profesor, am prins nişte ani de navetă, deşi aveam, pe diploma de absolvire, menţiunea de „recomandare pentru învăţământul superior“. Oraşele mari, cu universităţi, fiind „închise“ de totalitarism, m-am trezit circulând, prin frig, prin alimentare goale, printre patibularii şi profitorii râzăreţi ai regimului, şi asta în condiţiile în care eram căsătorit din studenţie, aveam propria noastră casă, cu tot confortul posibil la vremea aceea. Nu se putea altfel?

Îmi pare – nu, nu c-am murit demult, deşi, când predai atâta vreme Eminescu, te… predai lui, n-ai ce face, involuntar – că fac, simultan, două tipuri de calcule diferite. Sună cumva bizar, dar se explică tot social-politic, chit că, încă o dată, cu mine însumi m-am împăcat nesmintit din clipa în care am înţeles cum funcţionează contraselecţia menită să dea corp (frumoasa fără corp! vezi bine) unei forme de viaţă sociale plină de ciudăţenii, numită, azi, Political Correctness. Pe de o parte, repertoriez nişte ani netrăiţi, anapoda, cu numita Cântarea României, cu scoaterea şcolerilor, dar şi a studenţilor, de la ore, pentru implicarea în agricultură şi în degajarea zăpezii şi a gheţii de pe treptele Universităţii, cu trasul cu puşca. Plus impunerea de învăţământ ideologic, de economie politică ş.a.m.d. Cu idioţeniile ceauşiste pătimite, cu precădere în învăţământ, care trebuia ideologizat, ca să i se regleze lărgimea de bandă admirativă a elevului. Găseam breşe, cu riscul aferent, la catedră, să arunc o vorbă despre diaspora, despre E. Lovinescu, despre G. Călinescu dinainte de Cronicile optimistului. Aşadar, am trăit cu temeri multe, fără frică, neapărat, că doar n-am fost dizident, dar cu un cotlon al inimii care pulsa pentru ai mei (părinţii, chiaburi).

Pe de altă parte, îmi spune mie acea voce interioară, că, dacă nişte ani sunt irosiţi/ pierduţi, adică aş fi mai tânăr, o grămadă de ani se adună la capitolul viaţa de netrăit în comunism. De fapt, mergând cu paşii obligat perverşi ai reglatorilor de viaţă comunişti, îţi vine să spui: sunt mai tânăr cu mulţi ani, pentru că mi-au fost furaţi (n-am fost deportat în Bărăgan, n-am avut nici rude la Periprava, Sighet sau Piteşti). Mă simt mult mai bătrân, însă, când observ că învăţâmântul, axa unei naţiuni, nu e pus pe primul plan. Îmi pare, atunci, mie, ca dascăl, fiu de dascăl, c-am trăit prea puţin, şi nu mai ştiu cum recupera.