Liviu Ioan Stoiciu

Orele… imperfecte

1. De nici două săptămâni, de când am primit întrebările anchetei Apostrof mă tot gândesc şi gândesc la „ora perfectă a vieţii mele“ şi n-am găsit nimic. Motiv nou de stres. Gata, pun astăzi capăt gândirii şi recunosc spăşit că nu-mi amintesc să fi avut vreodată parte de vreo oră… perfectă. Nu pun la socoteală mintea mea din copilărie, când orele perfecte se ţineau probabil lanţ dacă-mi era pe plac orice, nu contează (de exemplu, am luat pe furiş din cămară, de acasă, într-o vară, la Cantonul 248 / Halta CFR Adjudu Vechi, locuinţă de serviciu a tatălui meu, un borcan cu dulceaţă şi m-am ascuns să-l mănânc, nu o oră-perfectă, ci mai multe ore în adăpostul în care erau închise raţele; adăpost bine făcut, cu acoperiş şi ferăstruici, unde am şi adormit printre raţe, fericit, sătul de dulceaţă; m-au căutat ai mei de au înnebunit, crezându-mă dispărut; nu le dăduseră prin cap să mă caute şi în adăpostul pentru raţe; iar eu nu ieşeam afară fiindcă-mi era teamă că o să mi se ceară socoteală, cu o corecţie meritată, că am „furat“ borcanul cu dulceaţă făcut de mama; nu ştiu câţi ani aveam, nici din ce anume era făcută dulceaţa). Am constatat, gândindu-mă şi gândindu-mă (ajuns în prag de depresie că nu găseam un răspuns legat de „ora perfectă“, eram să scriu ora… astrală), cum spuneam, că de când am conştientizat condiţia mea de om-care-nu-ştie-ce-vrea, lăsat în voia sorţii (condiţie legată de actul de creaţie; în adolescenţă, când am început să scriu şi versuri, să scot reviste literare ale mele scrise de mână, să fiu exmatriculat trei zile din liceul teoretic, clasă „umană“, la Adjud, şi reprimit cu condiţia să stau la internat, la câteva sute de metri de domiciliu, sub supraveghere strictă, nu acasă, cu părinţii, din cauza unor răzvrătiri publice, nu mai dau amănunte), viaţa mea a decurs numai cu minus – orice bine mi se întâmpla şi orice fel de bucurie intensă apărea, „ca realizare“, erau anulate imediat de rău şi de supărare cruntă. Nu ştiu cum să explic, am ajuns să mă tem de orice bine şi de orice bucurie care contează, apărute din senin, la un moment dat, ştiind sigur că în spatele lor se ascunde un mare rău şi o mare supărare, de fapt. Adică ora care am crezut că e perfectă, s-a dovedit a fi blestemată; tot timpul am stat sub această cumpănă, aş putea să enumăr o grămadă de situaţii neverosimile care m-au dat cu fundul de pământ, în loc să mă facă să plutesc fericit, având parte de evenimente ieşite din comun („ore perfecte“, când mă pierdeam cu firea, naiv, crezând că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior; inclusiv când am fost îndrăgostit, când s-a născut fiul, când am debutat editorial sau când am ratat o sinucidere, apărând de nicăieri un salvator), când şi când. Orele… imperfecte m-au trezit brutal la realitate, de fiecare dată amintindu-mi că nu sunt decât un caraghios, care nu merită nimic, de fapt. Nu vreau să fiu greşit blamat, să înţelegeţi, să mai dau un exemplu, de data asta din 2019, de la 69 de ani, vai, multimediatizat: „accidentul“ cu încununarea la Botoşani, cu Premiul Naţional „Eminescu“ pentru Opera Omnia; a fost în sine o „oră perfectă“ în biobibliografia mea, care ascundea în spate un dezastru moral; el avea să mă îmbolnăvească… Aşa sunt eu lăsat, lăudat şi contestat în acelaşi timp, cu „ore perfecte“ contradictorii, cu dublu sens, pus sub pavăza unor bune şi rele auspicii subînţelese.

2. Nu, nu vreau să-mi retrăiesc viaţa. Chiar dacă am fost împins de la spate de plus şi minus (chestie de „destin“?) să intru în lumea literară, să scriu şi să citesc, să mă profesionalizez într-un fel sau altul ca „scriitor“ (fără să fac din asta o meserie). Oare o oră perfectă nu e atunci când scriu un poem care să mi se pară a fi nemaipomenit? Nu, este o înşelătorie, fiindcă după o vreme, la recitire, „trezit la realitate“, se dovedeşte a fi un poem slab, de fapt. Am ajuns la concluzia că n-am ales totuşi greşit drumul, „sacrificându-mi anii“ la masa de scris (care ar fi putut să însemne numai o ratare la nesfârşit), chiar dacă n-am avut succes public. Dacă aş şti că aş putea să urc la un alt nivel literar în viaţa viitoare, da, aş fi gata să stau iar pe baricade, să descopăr noi taine ale creaţiei. Dar eu simt că aş retrăi numai eşecurile dacă ar fi să o iau de la capăt, mama natură nu mi-a dat maximum să-mi depăşesc limitele, n-am destul conţinut sufletesc (să nu spun spiritual / metafizic) să sparg tiparele.

5 iunie 2021. BV