Simona Popescu

Everything in Its Right Place

Ora perfectă? Dacă ar fi fost vorba de o zi perfectă, l-aş fi lăsat pe Lou Reed să vorbească el aşa, cîntînd, în locul meu:

Just a perfect day

Feed animals in the zoo

Then later a movie, too

And then home

şi aşa mai departe, pînă la versul repetat din final: You’re going to reap just what you sow. Culegem ceea ce semănăm.

O zi perfectă, dar… o oră?

Răspunsurile ar fi mereu altele, la o nouă aruncare de zaruri. De la o oră petrecută cu Danda, fetiţa mea, în parc, pe cînd ea era mică şi alerga pe alei, cu zulufii în vînt şi obrăjorii încinşi, la o oră din copilăria mea, de pildă cea în care am stat ascunsă într-o casă de nuiele, lîngă un coş în care o găină cu pene lucioase îşi clocea ouăle, şi eu nu mă gîndeam la nimic şi mi se păreau toate la locul lor pe lume, trăiau şi bunicii, părinţii mei erau tineri, era vacanţă. Viaţa era ca o vacanţă. O oră perfectă ar fi orice oră petrecută cu familia mea, pe vremea cînd nimeni nu lipsea din fotografie. O oră de la o masă de familie în Bucureşti, cu noi rubedenii, după ce m-am căsătorit, erau acolo Ica, Bob şi Nelu, mătuşile, unchiul Gigi, prietenii lor. Se vorbea mult, eu tăceam, era perfect. Priveam spectacolul vitalităţii. O oră în maşină, cu Bogdan, după căderea comunismului, porneam împreună în Străinătate, era iarnă şi noi ne aventuraserăm cu Olcitul nostru dubios (care ne-a şi lăsat baltă într-un oraş german). Dar eram împreună, numai noi doi, alunecam în lume, era casa noastră pe roţi, mă simţeam în deplină siguranţă şi maşinuţa era plină ochi de ceea ce aş putea numi fericire – aproape concretă! Sau pot să mă duc în adolescenţă, să-i regăsesc pe prietenii mei Andrei, Marius şi Caius. O oră cu ei era egală în bucurie cu o oră din copilăria mică, atunci cînd mă jucam la bloc De-a v-aţi ascunselea, sau Statuile, sau De-a familia – una cu doi taţi, vreo trei mame, aduceam frunze pentru mîncare şi zahăr sub formă de nisip în cornete de hîrtie. Sau ridicam corturi improvizate din pături, prinse cu cîrlige de sfoară pentru uscat rufele şi ne adunam acolo copiii din bloc (eram mulţi, la fiecare apartament cîte unul, dacă nu doi – erau şi trei!). O oră întinşi acolo, în casa de lînă, întinşi pe iarbă, cu corpurile lipite unele de altele. O oră de la cercul de desen. Aveam vreo 10 ani, foloseam pensula şi acuarelele, guaşele, ca să pun pe hîrtia poroasă forme pe care nu le pregîndeam. Asta era toată frumuseţea. Cum veneau din minte, din mîini, lucruri de pus pe coala albă. Lumea cu opriri de caleidoscop. În care şi soarele, şi luna erau întotdeauna, la mine, împreună. Sau aş putea să merg spre o oră de acum cîţiva ani cînd îi întîlneam pe cîţiva dintre foarte tinerii mei prieteni cu care am scris romanul Rubik. Eram pe o terasă, iar pe masă era o cutie cu bomboane, ne alegeam pe rînd, pe fiecare era scris un cuvînt, toţi vroiam să nimerim bomboana pe care scria „Bucurie“. Poate să aleg o oră de la orice petrecere, cînd dansez uitînd complet de mine şi de toţi cei din jurul meu. Nu mai e decît dansul. Sau o oră cu studenţii de la cursul de creative writing. Scriem cot la cot poezii, apoi le citim. Miracolul care se numeşte Împreună, din care ies surprize. Sau o oră la Tîrgul de antichităţi, mă plimb printre obiecte vechi, printre covoare frumoase făcute manual, îmi cumpăr o ramă de alamă şi un platou de alpaca argintată susţinut de trei căluţi de mare. Sau o oră în care ninge şi sînt cu Danda mică şi cu Bogdan, alunecăm pe zăpadă, ne dăm drumul la vale pe folii de plastic, iar apusul colorează totul în aur şi trandafiriu. Sau o oră în care am chiulit de la şcoală şi stau într-un fotoliu cu nu ştiu ce carte în braţe, Darul lui Humboldt, să zicem, am 18 ani, nu mă gîndesc la viitor. Sau o oră în care îmi cultiv grădina, sap în pămîntul lutos, pun seminţe de crăiţe şi cîrciumărese. Sap şi nu mai e pe lume decît săpatul care… limpezeşte mintea. Sau o oră la bunicii de la Severin, mîncăm lubeniţă, care e cel mai bun lucru de mîncat din univers. Sau o oră în care stai de vorbă cu prietena ta Feli şi rîdeţi în ultimul hal şi dialogul e… roller coaster. Sau o oră cu Gellu şi Lygia Naum, care te învaţă să dai pasienţe. Sau o oră la mare, înoţi, nu mai ieşi din apă, zgomotul de pe plajă ajunge la tine ca o rumoare pestriţă şi tu faci scufundări, vezi pe fundul apei o scoică albă, o prinzi în mînă, o aduci la suprafaţă. Soarele străluceşte peste toţi şi peste toate.

O oră perfectă ar putea fi asta, în care scriu, mi se face dor de toţi, cei dragi din familie, prieteni, cunoscuţi. You’re going to reap just what you sow, aşa cîntă Lou Reed în acest timp şi-apoi vine după el Thom Yorke, se adaugă cu Everything in Its Right Place, repetat de mai multe ori, la capătul melodiei.

Orice oră atunci cînd scriu! Atunci timpul devine circular, se roteşte hipnotic. Culegi la întîmplare, din vîrtejul lent, ceea ce ai semănat în mintea ta.

Să spun aici, în final, că mi-am amintit în ultima clipă, cum ar veni, de ancheta pentru Apostrof. Uitasem şi tema. Refăceam nişte pagini despre Timp dintr-o carte viitoare.  M-am înterupt, am deschis mesajul de la Apostrof şi pe ecran a apărut asta: „Fă-ţi timp!“.

Dacă ar fi o condiţie să mi se spună să aleg între viaţa asta – dar fără să am posibilitatea să schimb ceva – sau o altă viaţă, aş alege viaţa asta, deşi ar fi multe de schimbat.