ICU CRĂCIUN: SALVATORII ŞI HERA

Întâi s-au auzit nişte bocănituri ciudate, care au tulburat liniştea bucolică a familiei Herescu, proprietară a unei case ce n-aş zice că-i luxoasă, deşi unora aşa li se pare după renovările făcute cu ajutorul financiar al celor doi fii, stabiliţi în Anglia de peste zece ani. Apoi, au urmat nişte lătrături pe toate gamele. Însetate de libertate şi cu burţile goale, patrupedele au intrat în sat cu gândul curat să-l cucerească rapid şi necondiţionat.

Nu era pentru prima dată când se întâmpla acest lucru. În ultimii ani, pe la miezul nopţii, sosea câte un camion încărcat cu câini de toate rasele şi mărimile care erau descărcaţi în mare grabă de nişte indivizi cu figuri motivate de slujbaşi placizi. Doamna Herescu s-a trezit şi a tresărit ca stropită cu apă rece. L-a sculat pe domnul Herescu, un tip culant şi distins, fără apetenţă pentru hotărâri radicale.

– Iar ne-am procopsit cu dobitoacele străzii, zise el somnoros, încercând să se întoarcă pe cealaltă parte.

– Ieşi să vezi ce face Hera noastră, îl rugă ea.

Hera era noul membru al familiei şi-şi păzea cu sârg teritoriul, lătrând de fiecare dată când un străin trecea pe lângă curtea lor. Domnul Herescu îşi trase încet pantalonii, îşi luă între umeri geaca, îşi puse fesul pe cap şi ieşi în şlapi, bodogănind în bezna deplorabilă de afară. Căţeluşa alerga pe lângă gard, când într-o parte când în alta, fără să scoată un sunet.

Primii afectaţi de năvălirea rasei canine au fost şcolarii. Anii trecuţi fuseseră atacaţi dis-de-dimineaţă, aşa că acum părinţii îşi aduceau odraslele de mână. Primăria a apelat la mila cetăţenilor să-i „înfieze“, paznicii au început să-i alunge din sat, până la urmă situaţia s-a rezolvat, dar anul acesta, fiind mult mai mulţi, angajaţii Primăriei se uitau neputincioşi la rânjetele lor ostile, aruncându-le bucăţi de salam dubios. „Natural, situaţia trebuie gestionată cumva“, a zis vicele pe un ton emfatic, pentru a preveni eventuale acuzaţii categorice. De stârpit nu puteau, că odată interveneau organizaţiile iubitoare de animale şi-ţi făceau o muştruluială de nu-ţi tihnea de mâncare. Agenţiile de ecarisaj cereau sume exorbitante ca să-i scape de această năpastă.

– Chemaţi vietnamezii! Vă scot gratis din impas! a strigat nea Ghiocel, cu o mină serioasă.

Într-adevăr, salvarea a venit din partea acestora. Cei 60 de vietnamezi insomniaci, tenaci şi cooperanţi, angajaţi ai firmei „Bradul“ din localitate, fără să mişte un muşchi de pe obraz, în trei nopţi norocoase i-au prins ca-n filme, fără să folosească metode hinghiereşti, şi au clarificat lucrurile. Pentru ei, carnea lor era un deliciu culinar de invidiat. „Capra noastră trufanda“ explicau ei în puţinele cuvinte învăţate până atunci, frecându-şi mâinile. Dar, în a patra noapte, s-a întâmplat evenimentul tragic în familia Herescu: a dispărut Hera. Pe chipul doamnei Herescu s-a întipărit o spaimă bizară.

– Las că se întoarce ea. N-au intrat zilele în sac. Fii sigură, nu e pe masa vietnamezilor, a zâmbit placid soţul, în semn de consolare, şi a tras o duşcă zdravănă de rachiu, ca la parastas.

– Ori te duci s-o cauţi, ori taci din gură, i-a zis foarte afectată. Soţul se simţea suspect de bine.

– O fi şi Hera noastră extrem de ispititoare şi noi habar n-avem, mai ştii? Insinuarea lui nu-şi făcuse efectul scontat.

– Taci, l-a apostrofat vexată femeia, care îşi mai păstra ceva din tinereţea sa, în pofida trecerii anilor.

– Ce-i, am comis o indiscreţie? s-a eschivat pe acelaşi ton.

Doamna Herescu era distrusă total. Dacă ai fi întrebat-o cum o cheamă, n-ar fi ştiut. Se ataşase de Hera ca de o fiinţă umană.

– Mai mult ca sigur că s-a intersectat cu vreun curtezan. Are şi ea o idilă, de! Oricât de vigilenţi am fi, când o femelă intră în călduri, trebuie s-o laşi să-şi facă de cap, a zis el cu un aer conspirativ, căutând un răspuns adecvat, convingător.

Parcă ar fi pus sare pe rană proaspătă. S-a uitat la el cu o privire nepământească de parcă l-ar fi suspectat de o crimă oribilă. Au început s-o viziteze fel de fel de idei. Starea de incertitudine a continuat şi-n ziua următoare. Crispată, comunica strict formal cu soţul, sec şi telegrafic. Înainte se înţelegeau numai din priviri. Ochii îi sângerau de atâta plâns, uitându-se la o poză unde fuseseră imortalizate împreună. Între ei se instalase o barieră de netrecut. Nu se ştie niciodată cum evoluează relaţia cu cineva de sub acelaşi acoperiş.

– Plângi ca o mucoasă de gimnaziu, i-a reproşat bărbatul cu severitate, după ce a mai tras o cinzeacă de votcă, cât să-şi dezlege limba. Pe lângă că eşti penibilă, eşti şi stupidă. Te panichezi degeaba. Dacă nu vine, o înlocuim cu alta.

– Ţi-am zis de o sută de ori să repari gardul din colţul curţii, a zis resemnată, ştergându-şi lacrimile pline de suferinţă şi durere.

– L-am reparat, dar tot nu-mi dau seama pe unde a tulit-o, a continuat cu timbrul său inconfundabil. Numai dacă a ieşit deodată cu vecina noastră, Rozi, când a venit să-i împrumutăm stropitoarea.

Până la urmă, uşor descumpănită, l-a luat în serios, ştergând cu buretele spusele lui. Au lăsat deschisă portiţa cu balamalele ruginite şi au aşteptat cu febrilitate seara. Cum auzeau ceva scârţâind, cum ciuleau urechile cu privirile mărite, doar-doar îi vor recunoaşte lătratul. În jurul orei 21, cu pupilele dilatate, au văzut o mogâldeaţă intrând spăşită, fără vlagă, scheunându-se ca o fată acneică, întoarsă de la bal. Nu le-a venit să creadă. Era Hera lor, murdară şi slăbită, dar cu o privire intensă, irezistibilă.

– Ai fost pe centură, pramatie mică?! Ce bine că nu te-au prins vietnamezii! o tachină el.

Doamna Herescu i-a trecut cu vederea sarcasmul şi ironia şi, netulburată, a luat-o în braţe şi a mângâiat-o cu gesturi timide, încurcate.

– Vai, mânca-te-ar mama! Pe unde ai umblat, ştrengăriţo? zise radioasă, după câteva clipe, făcându-i şi alte urări de sezon.

– Ţi-am spus eu că se va întoarce, spuse el în vervă, expunându-şi un zâmbet larg de şef de familie.

Bucuria cu care a primit-o l-a binedispus, dar adevărul despre plecarea ei impardonabilă încă n-a ieşit la lumină. Chiar dacă Hera ar putea cuvânta, nu îl vom afla, cred, niciodată.