MIRELA NAGÂŢ: ÎN GAMA MINORĂ

După Uau (2019), poemul fluviu primit cu mare entuziasm de critici (unii nesfiindu-se să-l numească de-a dreptul o capodoperă), Dan Sociu face o schimbare de ritm şi de respiraţie şi publică la Casa de pariuri literare (Bucureşti, 2021, 26 p.) o plachetă cu doar 18 poeme, pe care, cu spirt ludic şi farseur, ţine să i le semnalizeze cititorului cu titlul 17 poezii. E din start un indiciu al modulaţiei acestui volum, care ne arată un Dan Sociu mai relaxat, mai puţin cinic sau crud, mai senin şi adeseori tandru. Un Dan Sociu cu o inimă de 17 ani, am putea zice, dacă urmăm şi alte sugestii ale titlului. Prevenitor, autorul, ca să ranforseze subţirimea cărţii, indică şi o pistă de lectură: poemele ar fi o căutare a inocenţei adolescentine (de care însă doar maturitatea te face conştient), cu plusul că beneficiază stilistic de toată experienţa artistică acumulată. „Sunt poezii de adolescent scrise la maturitate, ca şi cum conştiinţa mi s-ar fi dus până la capătul celor patru decenii de viaţă ale mele, s-ar fi izbit de marginea lor ca o bilă de mantă şi s-ar fi întors până la 17 ani, s-ar fi revirginat, s-ar fi împrospătat, ar fi recăpătat pasiunea metafizică romantică, de care aşa-zisului matur din mine îi e atât de sete după atâta apă existenţială.“ Acest text explicativ de început are şi un pandant în poemul care închide rotund volumul. Aceeaşi mărturisire e făcută liric astfel: „sunt un călător prin timp/ spre origini/ vin din bătrâneţe, de după despărţiri/ şi vă găsesc pe toţi tot mai bine/ şi nici nu ştiţi de ce zâmbesc mereu“.

Lumea văzută prin lentila inocenţei resuscitate şi zâmbitoare ne arată că dragostea poate fi frumoasă, raportul cu Dumnezeu, armonios, iar cel cu lumea, stoic, dacă nu senin. Scene banale ale vieţii îşi revelează poezia: „ce frumos pluteşte orice raţă/ liniştită şi cumva măreaţă/ numai că sub graţie/ e o agitaţie/ de picioruşe sub suprafaţă“. Transcendenţa coboară, facerea lumii şi mântuirea sunt explicate în termeni familiar-amuzanţi. Undeva ni se spune că răul s-a furişat în lume într-un moment de neatenţie al demiurgului ocupat să-şi savureze creaţiile culinare: „Dumnezeu le-a făcut perfecte pe toate / când a făcut cacaua cu lape/ şi pâinea cu unt şi cu sare// a căzut în visare/ şi s-au furişat pe lume frigul la picioare/şi celelalte“. Altundeva un miracol în masă e relatat cu naturaleţe: „degeaba am venit cu flori şi portocale/ saloanele spitalului erau goale/«s-au ridicat şi-au plecat toţi de dimineaţă»/ ne-a zis o infirmieră luminată la faţă“. Dragostea are o plenitudine extatică: „abia de-ar mai fi putut cineva să ne vadă-n/ ultima ta zi cu mine-n Wiesbaden/ alunecam topiţi de dragoste-n lumină/ printre garduri înflorite de grădină“.

Să urmărim traseul recuperării inocenţei din punctul în care ne lăsase precedentul volum de poezie al lui Dan Sociu, Uau. Poemul culmina cu un episod mistic, o iluminare tradusă prin profeţia „A venit tati“, rostită de poetul descins la Parlament, înainte de a fi arestat. Aşa că acum inocenţa reînviată de Sociu în 17 poezii poate fi decriptată şi ca o purificare după revelaţie, deci şi într-o cheie religioasă. De altfel, câteva dintre cele mai frumoase poeme ale plachetei reinterpretează ipostaze sau figuri biblice, care sunt dezbrăcate de orice presupusă măreţie sau solemnitate. Pe fundal se simt ecouri din Psalmii lui Arghezi sau din versurile religioase ale lui V. Voiculescu, dar raportul cu divinitatea diferă. Nimic din patosul frământărilor, al îndoielilor şi-al căutărilor transcendenţei, vizibil la înaintaşi, nu se regăseşte în poezia lui Dan Sociu. Poetul nostru are liniştea de sine a celui care cunoaşte şi înţelege „lucrarea Domnului“. Relaţia cu Dumnezeu e una familiară: „spăl şi de-o mie de ori mistria/ dacă-mi cere Meşterul meu/ că pân-la urmă cine-oi fi eu/ să-i pun la îndoială măiestria// şi fiindcă nu-i ies din vorbă defel/ mi-a zis că-mi dă o altfel de mistrie/ când o să ies de-aici din sihăstrie/ şi-o să vină să mi-o dea chiar El“. Când îl evocă pe Iov, îl pune să practice filozofia dialogului a lui Martin Buber (apare voalat şi o referire la faimoasa lui carte Eu şi Tu, despre natura dialogică a existenţei umane) cu un măgar. Efectul e amuzant şi înduioşător: „se făcea tot mai frig, tot mai noapte/ cum se priveau atenţi, dintr-o parte/ prin aburii calzi, în lumina de lună/ cei doi tăceau într-o limbă comună“. Un alt poem închegat în jurul reînvierii lui Lazăr, pare o altă variaţiune pe tema iluminării din Uau. Lazăr e doar până la un punct un ins care-şi savurează resurecţia într-un supermarket de cartier din Londra, pentru că în profunzime, experienţa redată e tot aceea a profetului care prevestise apocalipsa la Parlament: „ploua mărunt şi mirosea a viu şi prospeţime/ şi aerul îl săruta cu lăcomie/ păşea plutind pe–un zâmbet prin mulţime/ ştiu pentru că aşa ceva mi s-a-ntâmplat şi mie// omul abia înviat are o gravitaţie specială/ femeile simt şi simt şi copiii şi câinii/ trăgeau spre el de-şi dezechilibrau stăpânii/ şi-automatul a uitat să-i încaseze apa minerală“.

Dacă treci peste prima impresie, peste alura liliputană a cărţii, înţelegi parcurgând-o că sunt redate acolo, în mic, resorturile fundamentale ale existenţei (dragostea, transcendenţa şi miracolul naturii) şi că nu lipseşte nimic. Senzaţia de organism poetic bine închegat persistă până la sfârşit. Delicatul obiect miniatural care e volumul lui Dan Sociu e o machetă a lumii vaste, migălită cu minuţie de poet.

Cel mai frumos poem de dragoste al cărţii e şi cordonul ombilical care leagă placheta aceasta de poezie de precedentul volum al lui Dan Sociu, care era unul de proză (Pluto în Scorpion, apărut anul trecut la Polirom). Într-una dintre bucăţile finale de acolo, Dan Sociu transcrie o aubadă, născută după prima noapte de dragoste. „în viaţa mea mâncată de rugină/ a oprit pentru o clipă o regină/ şi-a revărsat părul regesc pe patul unde/ am visat-o/ şi-a coborât privirea minunată peste mine şi/ am adorat-o/ a stat numai o clipă, dar m-a-nălţat la veşnicie/ pur pur plutesc prin ceruri de lumină purpurie“ Poemul e inclus acum printre cele 18 care depun mărturie despre „revirginarea“ autorului. În această fază metafizică romantică, versul final, splendid aliterativ, reînvesteşte dragostea, cum altfel dacă nu cu forţa transcendenţei.

Dacă între aceste poezii şi Pluto…, romanul precedent (căci e un veritabil roman autoficţional, compus dintr-o suită de povestiri) există o mică legătură secretă devoalată mai sus, între Pluto… şi poemul fluviu Uau, raportul e mult mai strâns. Proza lui Dan Sociu vine să pună carne pe scheletul liric care era Uau. „Petrică din trenul Prietenia“ şi „Toboşar“ sunt două capitole care reformulează experienţa iluminării din poem, de la întâlnirea revelatorie cu un aşa-zis vagabond mistic, la avertismentul divin transmis parlamentarilor („Eram îmbrăcat elegant, în sacou, băteam cu un pet de bere în palmă ca la o tobă şi strigam afară cu voi, a venit tati!“), până la înregistrarea fragmentară a diverselor semne ale divinului care transformă realitatea. Din păcate, acestea sunt şi cele mai plate părţi ale romanului lui Sociu, altminteri alert, saturat de o ironie şi o autoironie subînţelese.

Necruţător când surprinde abjecţia, dar şi splendoarea vieţii, Dan Sociu işi defineşte stilul în raport ironic cu peisajul literar autohton, tot mai rudimentar în reacţiile sale strict emoţionale: „cucoanele care cumpără cărţi se simt încă la grădiniţă şi vor să citească numai miau miau miau, nu de-astea, de-ale mele“. Fără sentimentalisme, fără miau-miauri, Dan Sociu reuşeşte cu 17 poezii, o carte bine articulată, tandră, care-şi face loc spre orice fel de public. Şi cred că i-ar sta bine să fie citită în tandem cu recentul nu striga niciodată ajutor al lui Mircea Cărtărescu, ca o pendulare între două ipostaze extreme. Ambele volume par născute dintr-un soi de regresiune, la Cărtărescu, înspre limita de jos a durerii, a suferinţei, experienţă care-i descărnează versul, iar la Sociu, înspre inocenţa adolescentină, ca o întoarcere în timp, de unde „înseninarea“ poeziei lui.