ION BOGDAN LEFTER: ANGLISTICE ŞI AMERICANISTICE

Din producţia editorială a perioadei, doar literatura română nouă beneficiază de semnalări mai sistematice, dacă nu şi de analize, deşi – între noi fie vorba! – nici acest „segment de piaţă” nu e prea grozav „acoperit” în zilele noastre. Epocile cronicărelii serioase, cu intenţii de cuprindere integrală a actualităţii scriitoriceşti, prin forţele reunite ale generaţiilor active de critici, s-au dus şi-au lăsat în loc fragmentări şi dispersii, politici de grup, strategii de enclavă. Ţin încă steagurile sus cele cîteva reviste culturale cu echipe profesioniste, încît, dacă le „răsfoieşti” (la propriu sau „virtual”, pe site-uri), poţi urmări cît de cît evoluţiile din domeniu. Alte informaţii – în recenziile şi-n listele de „cărţi primite la redacţie”, chiar şi din periodicele „sectare” ori din cele scoase de veleitari lipsiţi de busole. Presa literară nu traversează nici pe departe un moment fast al istoriei sale, însă noutăţile propuse de poeţii contemporani care contează, de prozatori, dramaturgi (cîţi avem!), critici şi eseişti sînt în genere consemnate. De cele mai multe ori au parte de receptări firave, unele titluri notabile rămîn… nenotate, ignorate, totuşi se cam (între)vede ce şi cum.

În rest – jale! Numeroasele cărţi din toate ştiinţele socio-umane, studii importante, traduceri de texte fundamentale, teze de doctorat, sînt recenzate la noi – şi mă tem că şi pe alte meridiane… – rar, disparat, mai degrabă în funcţie de relaţiile din lumea intelectuală decît în urma filtrării consecvente a fluxurilor editoriale. Şi-n celelalte zone creative apar tipărituri: de pildă albumele de artă, neanunţate, marea majoritate, nicăieri; sau micul flux de carte teatrală pe care cîţiva editori se străduie s-o furnizeze, dramaturgie, studii teoretice şi recapitulări de cariere regizorale, actoriceşti, scenografice proeminente, aproape fără ecouri în presă, nici măcar în publicistica specializată, mult restrînsă faţă de alte vremuri, preocupată aproape exclusiv de montările scenice curente (excepţie face doar Teatrul azi, revista condusă de Florica Ichim, mereu cu secţiune de Carte, de recenzii). Oare volumele de/ despre arhitectură scoase la Simetria, Paideea, Igloo (pe lîngă revistă) sau EUIM/ Editura Universităţii „Ion Mincu” le semnalează-comentează cineva?

Şi-n cîmpul propriu-zis literar există zone, cotloane, „nişe” neştiute, neexplorate. Mare parte dintre traduceri, care depăşesc cu mult ca număr titlurile autohtone, bunăoară. Tezele de doctorat transformate pe bandă rulantă în cărţi rămîn analizate doar în referatele scrise de membrii comisiilor de susţinere, cîteodată publicate ca recenzii. Aproape complet trecute cu vederea sînt studiile specialiştilor în literaturi străine, citite în respectivele medii academice, dar rarissim menţionate în presa culturală care se adresează publicului intelectual mai larg.

Dau în continuare exemple de meritorii contribuţii anglistice şi americanistice recente ori mai din urmă (măruntă reparaţie în contul marii datorii morale pe care o am faţă de profesiunea mea primă, abandonată în favoarea literaturii române)…

Proiect shakespearian în România

Principalele evenimente ale anglisticii noastre din ultimii ani sînt legate de Shakespeare: încheierea noii ediţii integrale în versiune românească, operă a unui colectiv condus de George Volceanov, cu volumul Opere XVI, Cardenio. Poeme (Editura Tracus Arte, 2019), şi publicarea „autotraducerii” cu modificări, eliminări, extinderi şi „update”-uri a tezei de doctorat The Shakespeare Canon Revisited (Editura Niculescu, 2005) a aceluiaşi Volceanov, sub titlul Întoarcerea la Marele Will sau Reconsiderarea canonului shakespearian (Editura Tracus Arte, 2020). E vorba despre textul de bază, al noii integrale în româneşte, şi despre studiul programatic al coordonatorului.

Un extraordinar proiect cultural cu deja-bogate ramificaţii, în continuare în expansiune. Ediţia s-a încheiat, cercetările, interpretările şi restituirile continuă. Iniţiator şi promotor, George Volceanov mărturiseşte în deschiderea cărţii proprii, şi nu pentru prima oară, de la ce a pornit totul: de la pasiunea pentru opera lui Shakespeare de care s-a contaminat în studenţie de la Leon Leviţchi, marele anglist şi profesor, autor-traducător al ediţiei de Opere complete în 9 volume apărute în intervalul 1982-1995 (la Editura Univers; ultimul tom – la cîţiva ani după ce Leviţchi se stinsese din viaţă, în 1991). Urmaşul îl numeşte „ilustrul meu predecesor şi mentor” (în Întoarcerea…, Cuvînt-înainte la ediţia în limba română, p. 10). Şi nu doar admiraţia faţă de Marele Will i-a „sădit-o” Leviţchi lui Volceanov (în terminologia celui din urmă), ci şi pasiunea documentării, a cercetării textelor şi a contextelor de epocă, încă producătoare de dispute, de supoziţii, de descoperiri. „Sămînţa” (zice acelaşi) ar fi constituit-o includerea unei „noi” piese în opera lui Shakespeare, The Two Noble Kinsmen/ Doi veri de stirpe aleasă (echivalare a lui Volceanov), printr-o ediţie britanică din 1980 achiziţionată de magistru şi împrumutată discipolului, căruia i se va părea „o veritabilă bombă” (Prefaţă, p. 13). Dacă aici pare să fi existat un coautor, John Fletcher, Eduard al III-lea avea să-i fie atribuită în exclusivitate Marelui Will. Aria „apocrifelor” şi a textelor care i-au fost trecute în cont fără confirmări ştiinţifice convingătoare e mai largă. Dramaturgii contemporani lui sînt de asemenea de luat în seamă atunci cînd te ocupi de „Shakespeareland” – „Ţara lui…” sau mai degrabă „Tărîmul…”, deci „Universul…” extraordinarului autor, cel mai mare al tuturor naţiilor şi-al tuturor timpurilor. În primul rînd Christopher Marlowe, căruia unii cercetători i-au atribuit texte ale Marelui Will, pînă la întreaga operă, epoca elisabetană fiind îndeajuns de îndepărtată şi de ambiguă ca informaţie încît să permită sau să încurajeze speculaţiile, ipotezele, soluţiile-şoc. Prin urmare, „canonul shakespearian” se „reconfigurează” şi se cere „reconsiderat”.

În acest orizont al contextelor, al „recuperărilor” şi-al complementarităţilor, George Volceanov a lucrat de-a lungul anilor la traduceri şi exegeze şi s-a angajat recent, odată încheiată ediţia Shakespeare, la una Marlowe. „Miezul” proiectului constituindu-l retraducerea integrală a operelor Marelui Will, cu două precizări obligatorii: în toate aceste operaţiuni de echivalare şi interpretare, pe Volceanov îl interesează perspectiva românească asupra autorului lui Hamlet, „reconsiderarea” imaginii sale dinspre cultura autohtonă; ceea ce presupunea şi reformularea în limba noastră a operei, şi anume în forme acceptabile astăzi ca fiind „vechi”-elisabetane, în locul arhaizărilor prin „medievalizare”, prin solemnizări falsificatoare sau prin eufemizări pudice, încît rezultatul să fie „Un Shakespeare pentru mileniul III” (v. Întoarcerea…, p. 9 etc.).

Proiectul s-a dezvoltat prin alcătuirea unei echipe de traducători, cu configuraţie la început variabilă, stabilizată ulterior, şi a alteia şi mai numeroasă de exegeţi-prefaţatori. Primele volume, apărute la Editura Paralela 45, au fost reluate la Tracus Arte, unde li s-au adăugat celelalte, pînă la finiş. În paralel au apărut cîteva Caiete Shakespeare/ Romanian Shakespeare Journal (tot la Tracus Arte). De curînd a fost lansată şi o primă „repovestire” pentru copii, Hazlia poveste a Negustorului din Veneţia, realizată de unul dintre traducătorii din colectivul Volceanov, Horia Gârbea (Editura Neuma, 2021). Înaintea integralei s-au publicat cei Doi veri… (Traducere, studiu introductiv şi note de George Volceanov, Ediţie bilingvă, Editura Polirom, 2002) şi Eduard al III-lea (Traducere, studiu introductiv şi tabel cronologic de George Volceanov, Editura Paralela 45, 2003 şi ediţii ulterioare) în transpunerile lui Volceanov. Urmează Marlowe!

Despre toate şi despre altele – data viitoare!