CONSTANTIN CUBLEŞAN: CONŞTIINŢA PATETICĂ A VREMII

Sfârşitul războiului i-a găsit pe numeroşi dintre tinerii scriitori antrenaţi în diplomaţie, la posturile lor din Occident. Cu toţii au fost fie rechemaţi, de urgenţă, în ţară, de către noul guvern, fie li s-a emis decizia de scoaterea din rândurile corpului diplomatic. Este şi cazul poetului Aron Cotruş care, aflat la Madrid („consilier cultural II“), primeşte decizia de epurare începând cu data de 1 noiembrie 1944, data de la care şi începe lungul său calvar în diaspora (Cei care, din naivitate, au acceptat întoarcerea în ţară au avut parte de lungul calvar al unei opresiuni violente pe motive politice). Cunoscând la perfecţiune limba spaniolă, în care a scris conturându-şi o operă poetică autentică, i se decernează premiul Lilium Aureum, în cadrul unor festivităţi culturale din Palma de Mallorca, pentru volumul Canto a Ramón Lull, fiind propus să devină membru al Academiei Regale Spaniole, invitaţie pe care o declină însă cu modestie. În 1956 pleacă în SUA, stabilindu-se definitiv în Long Beach, California, neîmpăcat cu străinătatea („Ah, desţărare: pâine amară,/ pernă de ghimpi şi de piatră /…/ Câţi oare, Doamne, dintre noi /…/ s-or mai întoarce /…/ în a Carpaţilor şi-a Dunării ţară“ – Desţărare) ducând dorul întoarcerii în patrie, ce nu se va întâmpla până la sfârşitul vieţii, la 1 noiembrie 1961, într-un atac de cord.

Aron Cotruş s-a evidenţiat ca poet încă din liceu şi ca student la Viena, publicând în revistele Ramuri (Craiova), Românul (Arad) ş.a. Debutează cu volumul Poezii (1911), la Orăştie, în care se desluşesc influenţe eminesciene („În bolnava lumină-a lampei/ Un tânăr palid şi stingher,/ Pe gânduri dus, cu ochii umezi/ Visează trist într-un ungher“ – Un boem). Mai substanţial este cel de al doilea volum, Sărbătoarea morţii (1915), inspirat din atrocităţile războiului, fără a avea caracterul unor jurnale lirice cum vor fi cele ale lui Camil Petrescu, Ciclul morţii (1923) sau cel al lui Perpessicius, Scut şi targă (1926). Aici se evidenţiază deja elemente expresioniste („Zac între morţi,/ Dar parc-au dispărut şi ei./ Să nu mai fie martori ăstor chinuri fără leac –/ Lin pipăi întunericul, înfrânt./ Întorcându-mi faţa la pământ,/ Dar negurile se retrag şi fug,/ Spre oraşele fantastice şi albe/ Ce ard în zări“ – Murind), fiind astfel „între primii expresionişti români, dacă nu cel dintâi şi cu opera cea mai reprezentativă pentru această orientare – precizează Alexandru Ruja în prefaţa la O sută şi una de poezii (Bucureşti: Editura Academiei, 2020) – opera sa a fost conectată valoric la marile mişcări literare novatoare europene, încă din al doilea deceniu al secolului al XX-lea“.

Versul său e patetic, poetul cultivă gesturile largi, ample, viziunea e grandioasă („m-am născut cu dorul de lucruri uriaşe“), rostirea aduce rezonanţe de manifest în evocarea dramatică a patriei: „O, cine dintre cei de limba mea/ Va putea uita,/ Unde lungi de tânăr, nobil sânge,/ Scurse din atâtea trupuri româneşti,/ Pe câmpiile podite cu noroi,/ Peste drumurile lungi şi reci de pustă?!…// Te-am vrut şi te-am visat etern biruitor,/ Poporul meu,/ Puternic, bun, nefericit popor…/ Te-am vrut şi te-am visat etern biruitor/ Şi mulţumit/ Şi blând/ Şi iertător./ În răzbitoarea, luminoasă mergere-nainte…/ Te-am vrut şi te-am visat de ani aşa, mereu“ (România). Înflăcărarea e aceeaşi cu care au cântat meleagurile natale Coşbuc şi Goga, dar Cotruş e violent, mesianismul său naţionalist conţine accente tragice, turnate în rostiri sacadate, fără preocupare pentru cantabilitate melodică în vers ci, în spiritul canonului expresionist, dezvoltă o atitudine tranşant militantă, hrănită din revoltă şi din evocarea ţinuturilor Ardealului (mai ales) încărcate de o istorie a suferinţelor: „Ai noştri sunt aceşti munţi/ pietroşi, mănoşi, cărunţi,/ căci noi ne-am căţărat pe ei spre cer,/ noi le-am deschis adâncurile de-aur şi de fier/ şi-am suferit prin ei pe ploi şi ger…/ noi le-am spintecat uriaşele pântece,/ noi le-am proslăvit frumuseţile-n cântece/ şi le-am cunoscut sufletul şi furtunile mai bine/ ca orişicine…“ (Ai noştri sunt aceşti munţi…).

Limbajul rostirii e simplu, frust, cotidian, primind încărcătură emoţională de manifest prin tocmai înflăcărarea rostirii ce curge ca un torent de munte, grăbit, strălucitor, proaspăt. Poetul e un rezoner al idealurilor şi suferinţelor neamului său, al istoriei acestuia: „în numele trecutului de zvârcoliri mă zbat aici/ şi-ntr-o lume de hrăpăreţi şi pitici/ cânt aspre, bărbăteşti, năvalnice cântece/ pentru mame pietroase cu rodnice pântece,/ pentru oşti de iuţi şi năpraznici voinici:/ pentru copiii sprinteni şi vioi/ ai vremurilor noi…“ (Moşteniri). Scrie poeme-închinări pentru Ardeal şi Banat, în elogiul firului de iarbă şi mărului, drumului şi mereu munţilor. Este cântăreţ al muncitorului exploatat din fabrică
(„ca-ntr-un iad te zbaţi, te istoveşti/ sub roşiile scânteilor ploi,/ pentru hâzi şi pântecoşi ciocoi“ – În fabrică), al minerului scormonitor de aur în măruntaiele pământului („Aici în munţii noştri de-aur nu-i decât un animal de muncă…/ Se zbate, cu plămânii zdrenţuiţi de trudă şi otrăvi,/ În noaptea minei blestemate“ – Minerul), dar şi a satului de odinioară, a casei ţărăneşti în permanenţa vetrei sale părinteşti („casă de ţară,/ aceeaşi astăzi ca odinioară/ zidită pe piatră de aspre datine,/ nu-s viscole ce pot să te clatine!/ între lumi ce se frământă şi se prăbuşesc/ aceeaşi mămăligă şi acelaşi cârpător strămoşesc,/ acelaşi mers de iute flăcău/ gata la topate, pe bine pe rău,/ aceeaşi vorbă domoală de bătrân uscăţiv/“ (Casă de ţară).

E un poet social prin excelenţă, un poet al suferinţelor neamului pentru care înalţă şi rugăciune smerită, doritor de izbăvire şi de tărie de a înfrunta vremile potrivnice: „pâinea noastră cea de toate zilele:/ puterea de-a-nfrunta / soarta cea mai aspră şi mai grea,/ dă-ne-o nouă, dă-ne-o, Stăpâne,/ astăzi şi mâine…/ şi pururi…“ (Pâinea noastră).

Ample poeme, în stil de odă, dedică lui Horia („de jos/ te-ai ridicat drept, pieptiş, viforos,/ pentru moţi,/ pentru cei săraci şi goi, pentru toţi…/ şi-ai despicat în două istoria, –/ ţăran de cremene/ cum n-a fost altul să-ţi semene,/ Horia!“ (Horia) şi lui Eminescu („aş vrea să-ţi scriu, cu flăcări, numele-n azur,/ pe orice şold de stâncă şi pe orice uliţă…/ pentru ca,/ pentru ca/ toţi cei de sângele şi legea ta,/ să ştie azi şi pururi/ că prăbuşirea-ţi grea/ de pisc izbit de sus de-o neagră stea,/ de-o zănatică stea căzătoare,/ ca o goarnă de uragan ne-a făcut/ să săltăm, îndrăzneţi, în picioare,/ cu văzurile: pajuri prin bezna văzătoare,/ cu pumnul fierbinte/ pe flinte,/cu drumurile toate alergând înainte,/ cu sângele: despot ce nu minte,/ schimbaţi ca prin minune la faţă,/ cu fruntea semeaţă,/ în mers, sub furtuni, spre-o nouă viaţă…“ (Eminescu).

Este, fără îndoială, unul dintre cei mai originali poeţi pe care i-a dat Ardealul, modern prin formula rostirii expresioniste, pătimaş iubitor de glie străbună, violent ridicându-şi glasul împotriva tuturor nedreptăţilor suferite în istorie şi în prezentul său de naţiunea sa. În acest sens se şi autodefineşte mărturisindu-şi temperamentul ardent, cuvântul viforos şi dârz: „N-am fost ca orişicare altul:/ m-a vrăjit prăpastia, m-a-nebunit înaltul…/ am fost şi tigru, am fost şi miel,/ am fost şi aluat, am fost şi oţel…/ am ştiut să tac, am ştiut să ţip…/ am fost şi munte, şi fir de nisip,/ am vrut drumurile lumii toate,/ am râvnit prea dârz ce nu se poate…// În mine cresc: cer şi baltă/ se unesc, şi iubirea/ şi lenea cu munca-mpreună,/ în mine se-mpacă şi duc casă bună…// Mă-mpart noroiul şi ‘naltul…/ de ce n-am fost, Doamne, ca oricare altul?!“ (N-am fost ca oricare altul).

În 1956, pleacă în SUA, unde speră să-şi poată vindeca boala de care suferă tot mai mult. De acolo urmăreşte evenimentele din ţară şi este îndurerat şi revoltat de abuzurile regimului socialist, de sorginte sovietică. Scrie cu violenţă articole şi poezii acuzatoare, refuzând să se întoarcă în ţară (deşi a avut chemări în acest sens) dar, unde nu se putea simţi liber. De acolo, din străinătate, scrie rugi pentru izbăvirea seminţiei sale: „în genunchi, eu Te rog şi Te rog:/ dă-i Doamne, putere şi-uriaşă răbdare/ neamului meu călcat în picioare (…) Nu vezi Tu cum ţara sălbatec ne-o calcă,/ prăpădul ce arde sub copita muscală?/ Ducu-ne pita şi cenuşa din vatră:/ muscalul ne suduie, calmucul ne latră…// Ah, Doamne, îndură-te de ţară şi de noi,/ şi cu foc şi pucioasă i-aruncă-napoi,/ în stepele oarbe, de unde-au plecat/ să spurce pământul, în lung şi în lat (…) neamului meu îndelung răbdător;/ dă-i braţe, genunchi şi inimă tare/ şi fă-l să salte, ca de-oţel, în picioare“ (Rugăciune).

Poezia lui Aron Cotruş e solemnă; retorica sa e cultivată într-o limbă românească aspră, dură, bolovănoasă adesea, elementar-frustă, cu revărsări titanice şi cu denunţuri profetice. Poetul se înscrie firesc în compania unor Whitman, Verhaeren, Werfel, Toller ş.a. care au dat verbului profunzime de mesianism social, el împrospătând astfel, cu vigoarea verbului său, într-o expresie violent-aparte, diversitatea liricii noastre contemporane.