MIHAELA MUDURE: FANARIOTIZÂND

Doina Ruşti are mari concurenţi în fanariotizarea romanului istoric românesc. Aşa-zisa perioadă fanariotă (1711-1821) este un important segment din trecerea spre modernitate a societăţii româneşti. A fascinat pe mai mulţi scriitori. Nu poate fi uitată Constanţa Vintilă-Ghiţulescu care impresionează nu doar prin documentarea de profesionist, dar şi prin inspirata folosire a documentului istoric. Stilul ei este un foarte reuşit amalgam lingvistic între arhaic şi modern pe care, de fapt, orice autor de roman istoric trebuie să o izbândească. Nu poate fi uitat Eugen Barbu care foloseşte ambiguitatea istorică a perioadei fanariote pentru a depăşi limitele timpului istoric şi a da naraţiunii un sens existenţial universal. Principele lui Barbu nu este doar al perioadei fanariote, el este o marionetă a Istoriei cu inevitabilele ei suişuri şi coborâşuri. Eroul Săptămânii nebunilor nu este doar întruchiparea umană a decăderii în abisul corupţiei şi al inerţiei abulice, incapabil a construi ori a urma un ideal, fie el eterist, fie el mult mai domestic.

Unde se plasează Doina Ruşti în acest curent? Bună cunoscătoare a postmodernismului, Ruşti, în Manuscrisul fanariot (Polirom, 2016), începe prin boicotarea abordării clasic cronologice a tramei. „Nicio poveste nu începe pe prima pagină a unei cărţi“ (5). Cu alte cuvine, cartea începe doar după ce a fost digerată, mestecată, inhalată de cititor. Este un proces de tipul post-festum şi numai post-festum. Romanul lui Ruşti începe în stil borgesian cu invocarea bibliotecii Saraiului unde s-a şi găsit manuscrisul fanariot. Doar „biblioteca Saraiului ar putea fi socotită un punct de pornire“ (5). Ruşti păstrează de la colegii ei întru fanariotizare plăcerea de a invoca multiculturalismul Bucureştiului, dar fără a savura senzorial oraşul la aceeaşi intensitate precum aceştia. Ceea ce distinge romanul lui Ruşti este faptul că putem decela în el caracteristicile metaficţiunii istorice. Plonjarea în trecut este, ocazional, întreruptă de pasaje poietice construite cu intensitate poetică. Se explică într-un limbaj metaforic de mare frumuseţe modul în care funcţionează cuvântul, cum se alcătuieşte o poveste. „Orice poveste e compusă din cuvinte, iar între ele sunt unele ca nişte păianjeni. Nu sunt făcute din sunete curate ci din protestele discrete ale unor fantome, cuibărite în fibra precară a hematiilor omeneşti. Singurul lor rost în lumea asta e acela de a găuri gândurile. Auzi un cuvânt şi-l uiţi imediat, fără să ai habar că din vibraţiile lui se răsucesc deja firele lipicioase ale unei pânze de atac, pândind să apară o emoţie încă nedezvoltată, ca o tulpină ruptă de celălalte, o bobiţă în care dorm speranţele unui suflet“ (134).

Se discută, prin intermediul boieroaicei Manda Doicescu, mare amatoare de romane senzaţionale, fundamentala condiţie a cititorului. Fără cititor, literatura nu poate exista, povestea nu există. „Femeia era departe într-o lume în care lui Doicescu nu-i era permisă intrarea. … Ea era stăpâna unei poveşti, împărăteasa, călăreaţa care gonea peste câmpii şi înaripata care privea oraşul de sus“ (299).

Ruşti porneşte trama romanului punând în aplicare mecanismul literar mult frecventat al manuscrisului pierdut şi apoi găsit. Manuscrisul fanariot pe care se bazează romanul doarme vreo două sute de ani în biblioteca boierului Braşoveanu. Trama preia o situaţie deja folosită de Vasile Alecsandri în Istoria unui galbân: relaţiile sexuale dintre roabele ţigănci şi boierul, stăpânul lor. Nu este întâmplător, sexualizarea relaţiilor rasiale şi sociale ca manifestare a puterii unui grup social faţă de alt grup social coincide cu reprezentarea ei în literatura unui alt spaţiu care a cunoscut sclavia marcată rasial: Sudul Statelor Unite. Frumoasa roabă Zamfira iubeşte un alt rob ţigan, dar boierul, stăpânul ei, o doreşte ca ibovnică. Doborâtă de limitele impuse de societate, Zamfira ajunge să se refugieze în nebunie deoarece nu mai poate suporta cruda realitate.

Trama romanului lui Ruşti este construită în jurul iubirii dintre Leun, om liber, şi frumoasa roabă ţigancă Maiorca. Spre deosebire de Zamfira, Maiorca fuge de la curtea boierului înainte ca acesta să îşi satisfacă poftele cu ea. Soră cu tâlharul Cobza, Maiorca e şi ea o răzvrătită, nu o înfrântă precum nefericita Zamfira. Dar neamului robilor tuciurii nu-i este îngăduit trai tihnit şi în libertate niciunde. O posibilitate pe care cei doi îndrăgostiţi, Leun şi Maiorca, o iau în considerare cu atenţie este fuga în Franţa. Dar eteristul Riga din Veleştin îl descurajează. „Nici măcar la Paris, unde era revoluţie, [Maiorca] nu ar fi fost acceptată. Ar fi trebuit să o ţină sub cheie“ (215). Dar sub cheie, era ea şi la Bucureşti. Leun vrea să o răscumpere pe Maiorca de la boierul ei (Doicescu), dar acesta nu se învoieşte. În schimb, Doicescu îi propune, cu cinism, lui Leun să accepte căderea în robie alături de Maiorca, el are nevoie de un croitor. În final, din dragoste, pentru Maiorca, Leun acceptă să se dea rob boierului Doicescu pentru a fi alături de femeia iubită.

Pitoresc şi ardent reprezentativ este personajul Tranca, bunica Maiorcăi. Are reputaţie de vrăjitoare. De fapt, este doar o femeie inteligentă şi descurcăreaţă care se pricepe la ierburi medicinale şi nu numai. Tranca ştie folosi toate darurile naturii. Condamnată la moarte pentru vrăjitorie, Tranca moare cu demnitate şi în respect pentru tradiţiile ţigăneşti. O translare într-un alt trup, deci o reîncarnare potrivit eternelor legi ale karmei, este sugerată cu multă expresivitate de către romancieră.

Apar în ficţiunea construită de către Doina Ruşti toate ingredientele necesare unui roman istoric plasat în perioada respectivă: Eteria, ţiganii robi, boierimea decadentă, tineretul revoluţionar şi răzvrătit, mesaje secrete trimise pentru spionii Eteriei, începuturile capitalismului autohton. Traiectoriile unor personaje istorice reale se întretaie cu cele imaginate de romancieră, dar toate sunt conforme principiului verosimilităţii.

Valenţele poetice ale vorbirii istoriza(n)te a romancierei sunt remarcabile. Figura de stil preferată a lui Ruşti pare a fi comparaţia cu miez. „Oraşul se mişca lent, ca o picătură de apă rostogolită pe un geam lovit de căldura amiezii“ (24). „Strada Lipscani se făcuse ca o nucă încinsă, iar pe acvilele din porţi bătea soarele ca un buzdugan“ (48). Inima lui Leun bate „mai repede decât degetele neamţului pe clapele de clavir. În noaptea încinsă, Salonicul dispăru ca o fereastră sub perdele de catifea“ (77). Ocazional, se mai utilizează şi metafora. „[P]rin păpurişul mlaştinilor se răsuciră aspidele celor două suflete bolnave de dor“ (213). Inelul Principelui Mavrocordat „scotea scântei, ciupit, de razele soarelui“ (278). Nu lipsesc din roman inevitabilele enumerări legate de cultura materială a epocii. La masa boierului Doicescu se servesc, de exemplu: „porcul în crustă de migdale măcinate, raţele cu afine şi moturi de sparanghel, pulpele de miel, mozolite cu dulceaţă de ardei iute, dropiile umplute cu găinuşe, porumbei şi prepelicioare, coastele împănate cu seminţe de pin şi cu prune“ (73-74).

Nu este de neglijat nici lipsa de inhibiţii, cu precădere a personajelor feminine, care oferă cititorului ispitele unui Orient orientalizat pentru desfătări de voyeur. Erotismul lui Ruşti este crud, dur, nemilos, irezistibil. Sexualitatea îi aruncă pe Leun şi pe Maiorca în turbionul pasiunilor irezistibile care duc necruţător spre moarte, spre extincţia unuia în trupul pieritor şi putrid al celuilalt. În final, însă, doar Leun ajunge la propria sa obliterare, dar nu fizică, ci socială.

Există în romanul lui Ruşti elemente care fac acest text recognoscibil ca fiind opera unui condei de femeie? Singurul element care ar putea fi invocat este relevanţa personajelor feminine : Tranca, Maiorca sau, de partea cealaltă a şanţului social, soţia boierului Doicescu. Maiorca îşi păstrează nenorocita ei condiţie socială, dar Leun dovedeşte a avea o feminină adicţie la iubire şi îşi pune singur juvăţul de gât.. Doar din acest punct de vedere putem spune că Doina Ruşti fanariotizează la feminin.