Rodica Marian

Proclamaţia magică a simţirii

 

Am visat că eram între trezie şi somn,

Pe patul meu de acum şi mă chinuia

O durere nouă şi incredibilă,

Pe care tot încercam s-o contrazic

Punând-o la încercare cu toată voinţa

Şi silindu-mă să mă ridic ori să-mi mişc

Braţele în semn de ameninţare,

Păzindu-mă de mulţimea de copii urâcioşi

– păreau o ceată furioasă de hoţi – care

Mă sâcâiau şi care năpădiseră casa

Cea lungă din copilărie… Singură vocea

Mă ajuta şi eu mă auzeam blestemându-i

Cu năduf, din ce în ce mai speriată,

Dar oricât de poruncitor ceream ajutor,

Nu mă puteam scula să-i pun pe fugă,

Iar vocea mea se asprea pe măsura spaimei,

Inconştient în armonie cu vorbele

Grele proferate, ca pentru alungarea

De demoni, când deodată vreun cuvânt

Potrivit şi magic a rupt vraja cea rea

Şi eu, mai uşoară decât oricând,

Mă ridicai din pat cu forţa acelei

Revelate pătrunderi

Cu care abia acum înţeleg

Semnele iubirii nemărturisite

Între două fiinţe care nu-şi spuseseră

Niciodată una alteia o vorbă de dragoste.

 

Povestea sufletului meu

 

Multă vreme n-am ştiut nimic de sufletul meu

Şi-l tot căutam prin depărtări sau mai pe-aproape,

Ca pe-un prieten înstrăinat nedrept,

Ca pe cruciatul rătăcit în aventura legendarului suflet pereche,

Şi apoi când era obosit,

Odihnindu-se în somnul lui Endymion,

Ca-n-ntr-un izvor ascuns…

În van am aşteptat mereu să-i desluşesc

Conturul ori adâncul…

 

Şi-aşa, tot căutându-l, se făcea uneori că-l recunosc

În libertatea de-a mă crede asemenea cu

Regina furnicilor, cea cu multe vieţi,

Şi cumva eliberată de o povară imensă,

Menită numai celor care au suflet de rând.

 

Credem alteori că eu m-am pierdut într-o noapte tăioasă,

Din care dispăruse cu totul larma neostoită a stelelor

Şi zumzetul razelor de lună, atât de protector,

Mereu acel ceva care te ajută să nu cazi

În golul lumilor cunoscute şi necunoscute,

Doamne, mi-am iubit prea mult sufletul, insuportabil de mult,

Încât a trebuit să-l îndepărtez,

Iar el, sărman însingurat

Se credea părăsit şi se întindea tot mai mult spre mine,

Se făcea un fel de Ochilă, apoi Păsări-Lăţi-Lungilă,

Era de necuprins ca să mă poată cuprinde, mă căuta

În lumea toată, şi-n lung şi-n lat, şi-n pământ şi pe cer

Şi-n misterioasele cenote mayaşe şi-ntr-un copac de jakaranda,

Acum mă înghite într-o imensitate nefirească,

Mă năpădeşte cu iubirea lui necuprinsă,

În timp ce eu văd toate minunile lumii,

(N-am văzut încă arborele de lalele şi migdalii în floare,

Nici reînviatul lotus albastru),

Mă caută şi-n vieţile trecute şi viitoare,

Dar ştiu că încă nu m-a găsit,

Iar eu – prea supusă absenţei –, nu-l recunosc

Pe cel de pretutindeni şi dintotdeauna.

 

Curajul clipei

 

Doamne, cât curaj îi trebuie clipei să rămână clipă,

Să nu alunece pe nesimţite într-o năpraznică oră sau un secol măreţ,

Altfel singură, stingheră şi unică îmi mai pare

Numai viaţa din clipa acelei morţi,

Din care am scăpat mereu şi mereu,

De parcă, până la urmă, nici n-ar exista moarte,

N-ar fi posibilă viaţa, nici unicitatea fiinţei

Ori, la extrema tangibilă, şansa de-a fi un oarecare, un neînsemnat…

Şi iată, acum, deodată pot vedea învierea

Ziua, la lumină, limpede, în florile de jakaranda,

În copacii de orhidee din jurul bisericii din Larnaca,

N-a venit încă vremea zice bietul gând, cel

Neclintit din temelia respiraţiei mele,

Şi nu va veni niciodată, pentru că nu există nici măcar timpul,

Nu există nimic, nu există nici nefiinţă,

Totul e o rarefiere dureroasă pe care n-o mai pot

Umple cu nici o frântură de fire, cu nici o personalitate,

Cu nici o singurătate unică,

Toate cele ce-au fost şi ce vor fi

Sunt acele clipe care se rătăcesc prin păşunile raiului,

Printre munţii lui falnici şi viile bogate,

Ca o vânzoleală ce ar părea veselă

Dacă s-ar purifica precum inima călugărului tibetan

Care zboară dintr-o vale în alta,

Aşa, clipele zburătăcite şi spăimoase se tot lovesc

Între ele, iată un mileniu aprig se înfige într-altul,

Fără ruşine, fără teamă, fără rost

Şi apare, în cădere, clipa atipică, repetabilă totuşi,

În care mă voi naşte iar şi iar şi iarăşi.

 

Doi clovni în eternitate (svinţiu, actori în avatar)

 

Perechea primordială, înstrăinată de-atâta repetiţie,

într-o poziţie firesc ţeapănă, deşi comod ceremonială,

feţele: tipice măşti ale obişnuitului abia golite

de strigătele durerilor, ca şi de gânduri deşucheate,

inima actorului atât de ascunsă de lume,

timid atinsă de sacrul necunoscutului,

dar încă neînvinsă de oboseala renunţării,

licărul nestins al aşteptării curioase,

pauza aceea gravă, grea, între un avatar şi altul,

– cum zvâcneşte nesiguranţa dinăuntrul actorului –

iată această odihnă a regelui Ubu şi a consoartei sale,

abia acum mă surprinde pântecele lui,

un rotund ce pare chinuit de goliciunea meditativă a ochilor,

nepotrivire întărită şi de umerii şi braţele care stau

nefiresc deasupra umflatului mijloc, precum

atârnă neputincioase braţele de marionetă

ale mamei Ubu, totul e ponderat, mai e cale lungă

până la grotescul nemilos al formei sferice, embrionare

în care încap simbolice asasinate, satire şi bufonerii,

istoria interioară a laşităţii şi a puterii nestăvilite,

ghiduşiile înviate ale şugubăţului Yorik, paiaţele din bâlciuri,

istoria omenirii în tot ridicolul ei, dar şi masca veritabilă

dacă ea include caracterul peren al personajului…

Doi clovni pentru eternitate, stâjeniţi de costume şi machiaj,

se odihnesc între o piesă abia jucată şi una aşteptată!