ION BOGDAN LEFTER: „A“ ŞI „ZMEIELE“ DE CITIT

La Abecedaur…

…cartea desenată de Tudor Banuş şi scrisă de Şerban Foarţă, în această ordine: imaginile celui dintîi „ilustrate“ în versurile secundului (voi cita după ediţia a doua de la Vinea, 2019, a treia în general).

Scurte reflecţii preliminare asupra titlului.

Să fi făcut cei doi autori combinaţia dintre „abecedar“ şi „aur“ cu gîndul că propun o carte de buchiseală nobilă, inoxidabilă? Sau învăţatul literelor e în sine o operaţiune crucială, echivalabilă doar în metalul cel mai nobil? Auriul fiind – oricum – nelipsit din desenele pe care Banuş le dezvoltă în jurul negrelor lettrine.

Însă cuvîntul-valiză ne poate trimite şi-n alte direcţii. De ce n-am crede – bunăoară – că „abecedarul“ cu coadă tăiată („abeced-“) se va fi combinat cu un… „balaur“ fără cap („-aur“)?! În absconsele scenete ale graficianului sînt mai-mereu implicate lighioane de tot felul, fie reale, fie fantastice, adesea groteşti sau de-a dreptul monstruoase, rar delicate şi suave, totuşi cu destul umor implicit şi-n orori, să concedem. Vorbim despre desenatorul neo-zmeilor cărtărescieni, nu?! Sau – poate în mai exactă omologie – un „abeced-“ sudat cu un „centaur“ decapitat, dată fiind natura duală a oamenilor-cai imaginaţi în antichitate şi-a experimentului vizualo-textual despre care povestim – inevitabil – tot în cuvinte…

„A“ desenat şi versificat

Doar prima literă a alfabetului, a abecedarelor şcolare şi-a Abecedaurului.

Desen auriu sub o aură semicirculară cu falduri la capete, încolăcite iluzionistic în jurul ramelor-baghete ale imaginii, ca o cupolă ceremonială de-acum secole. O mică reptilă, cît un cameleon, holbată fioros, stă căţărată pe „A“-ul central, cu coada învîrtită la rîndu-i pe bara orizontală a literei, şi din gura căscată-i iese limba ca o tijă subţire, lungă pînă dincolo de marginea din dreapta a compoziţiei, în albul lateral al paginii, unde se lăţeşte sub o altă mică literă, un „B“ (mare, majusculă!) culcat pe spate, pe punctul de a-l prelua şi-apoi de-a-l înghiţi. Dedesubt, între picioarele „A“-ului – un melc înaintînd prin iarbă către floralele de la margini.

Poemul A al lui Foarţă, de 58 de versuri, descrie mai întîi litera cu contur „toureiffelic“ compusă dintr-un triunghi şi un trapez pe care-l completează „dîra de argint ce-o lasă/ în urmă-i molcomul culbec“ (melcul), pus să rimeze cu „bec“, într-o cinic-comică divagaţie despre casa pe care şi-o poartă-n spate, comparată cu subteranul întunecos, versurile continuînd aşa: …„ce tocmai a ieşit din casă,/ din casa-n care nici un bec/ nu arde: dînsul, la lumină/ cînd iese, iese ca din mină“ (p. 7). Apoi, în contrast cu gasteropoda – cameleonul, care „n-are, însă,/ cum are codobelcul, casă:/ şopîrla asta fi’nd constrînsă/ a-şi face casă dintr-un A“, iar de-acolo „ajunge unde vrea s-ajungă:/ la litera de după A“ (p. 8).

Pentru ca la întrebarea „Ce legătură o fi, însă,/ între cameleon şi A?/ Eu cred că una foarte strînsă“ (Ibid.) Foarţă să gloseze savant asupra animaliculului, citîndu-l pe florentinul de secol al XIII-lea Brunetto Latini, tutore al lui Dante şi emiţător al ipotezei că vietatea „s-ar hrăni cu aer“, care „aer“, atrage atenţia timişoreanul, „începe cu vocala A“ şi „îl biciuim cu limba noastră“ (p. 9), după formularea lui Alcuin, proto-britanicul stabilit în Regatul francilor, de asemenea menţionat în vers şi preluat în notă în lătineasca definiţiei sale, „Flagellum aeris“. Prin urmare: limba „biciuitoare“ a aerului cu care se hrăneşte cameleonul şi care începe cu „A“ generează vorbirea, în poem „graiul“, compus din sunetele ordonate în abecedare, pornind tot de la „A“… Simpatic-alambicat scenariu făcut să dea sens chipurile logic improvizaţiei fanteziste a graficianului la prima literă din alfabet!

Finalul caută o explicaţie şi pentru dorinţa şopîrlei de-a pune mîna/ limba pe-„un „B“ culcat, din care el/ şi-ar face ochelari cocheţi“. Cu o codă complice-interogativă: „Cameleonii sînt cocheţi?/ Poate-mi răspundeţi dumneavoastră“ (Ibid.).

Minunăţie de joc lingvistico-livresc versificat (din care, citînd fragmentar, de ici, de colo, se mai şi pierd rime, repetiţii savante şi alte efecte tipic „foarţiene“…). Asemenea şi mereu altfel fiind toate perechile de desene şi poeme: complicate, ingenioase, surprinzătoare, încîntătoare, de mari savori estetico-intelectuale şi superlativ-amuzante. Iarăşi, cum am mai spus despre textele lui Foarţă, valabil şi pentru grafica lui Banuş: de comentat piesă cu piesă, la timpul potrivit.

Scrisul care zboară…

Ştim din vechime că vorbele vorbite, risipite-n aer, „zboară“, în timp ce scrisul rămîne consemnat pentru vecie (cîtă-i va fi dată Planetei): „verba volant, scripta manent“. Însă cum să faci ca şi literatura fixată pe „suporturi“ să plutească, nu doar la figurat, prin înălţarea în „sferele înalte“ ale spiritului, ci la propriu?! Răspuns: tipărind-o pe hîrtii zburătoare, pe „zmeie“ (cu pluralul diferit de-al „zmeilor“ din poveşti…), caz în care s-ar putea spune că şi „scripta volant“ nu-i aşa?!

De-aici pornind, de la răsturnarea dictonului (sugerată poetului de un anume Dan Piroi, „co-danubian şi mare înălţător de zmeie“), a ticluit mereu-inventivul Foarţă o cărţulie „specializată“: Scripta Volant. O enciclopedie a zmeielor (Editura Universităţii de Vest şi Fundaţia Interart Triade, 2017). „V“-ul mare din generic are o motivaţie vizuală: furnizează pe foaia de titlu un corp de zmeu completat cu o căciuliţă desenată deasupra şi cu o coadă dedesubt, unduitoare. „Placheta“ e adaptată şi tematic, şi (aproape) la propriu, căci are aspect de teanc de pagini în forma „clasică“ a peticelor de hîrtie zburătoare, cu patru laturi egale două cîte două, cele de sus, mai scurte, formînd un unghi obtuz, iar cele de jos, mai lungi – unul ascuţit. Centrat faţă de diagonala principală, textul cărţii se desfăşoară pe înălţimea „zmeielor“ componente, pe-o singură faţă, cu numerotare în vîrfurile de jos, şi fără legătorie tipografică. Teancul e prins cu o sforicică la bază, lăsată să atîrne ca o coadă care să fluture-n vînt… Se-nţelege că „placheta“ nu zboară efectiv, doar se preface c-ar putea. Totuşi, pentru ca tacîmul să pară complet, a fost lansată în cadrul primului Festival internaţional de zmeie de la Timişoara, de pe 1-2 iunie 2017!

Subtitlul face evidentă parafrază glumeaţă la Enciclopedia zmeilor a lui Mircea Cărtărescu. La un moment dat Foarţă îl şi pomeneşte – şi-l salută! – pe „autorele unei Zmeologii/ (căruia-i dăm bineţe!)“, cu trimitere la locul în care mai-tînărul coleg bucureştean pomeneşte şi „zmeiele“ plutitoare (în nota de la subsol… laterală, p. 11).

„Placheta“ cuprinde un amplu Pretext narativ în 13 secvenţe (9 pagini), foarte simpatică deambulare pe la „anticarii/ care se luptă cu carii/ care se luptă cu cărţile/ rozîndu-le din toate părţile“ (p. 4), în căutarea unei Enciclopedii a Zmeielor (mai intervenind şi dentiştii „care, contra cariilor fi’nd/ sînt veri buni cu-anticarii“ – p. 6), şi 9 Texte distincte (10 pagini) cu şi despre zburătoarele din „hîrtie, mătase sau pînză“ (p. 9 şi 12, ultimele două materiale făcînd rocada). Planourul – în proză poematică. O filă din Historia universal de la infamia – traducere versificată după Borges. De fapt nu sînt doar „zmeie“ propriu-zise, ci şi echivalenţi simbolici: aeroplanul roşu de hîrtie din copilărie, prăbuşit asemenea avionului lui Saint-Exupéry, norul plutitor, o montgolfieră, o mini-paraşută de mătase oranj, dar şi zmeul prin care Benjamin Franklin a făcut să se scurgă curentul electric generat de furtună într-o butelie de Leyda, cel din tabloul lui Goya La cometa sau unul cu majusculă, „Zmeul“ care „nu e neînsufleţit, ci dimpotrivă“, şi uneori „îşi pierde eul,/ zburînd ilicit/ de capu’ lui, –/ haihui/ şi fericit.// Căci cel-mai-binele/ e să-ţi pierzi sinele!“ (p. 22).

Să citez şi ultimul poem, Zmeul cruciat, de emoţionantă identificare cristică: „Zmeule, nu mai pot/ să te ştiu trist/ că înălţarea la ceruri a lui Crist/ nu s-a făcut cu cruce cu tot:// atunci capul, braţele, trunchiul şi picioarele sale/ s-ar fi odihnit pe cele două/ diagonale, în rouă/ de sînge şi lacrimi, ale dumitale;// iar peşchirul din jurul şoldurilor lui/ ţi-ar fi fost pînză ţie,/ zmeule ce tinzi la ’nalta-mpărăţie/ a cerurilor albăstrui“ (p. 23)…