IULIAN BOLDEA: GLOSE ECHINOXISTE

Viorel Mureşan este un poet sensibil, livresc, reflexiv şi introspectiv (Scrisori din muzeul pendulelor, Pietrele nimicului, Ramele Nordului, Ceremonia ruinelor, Sâmbăta lucrurilor, Buchetul de platină, Soarele tăiat cu o foarfece¸ Poştaşul rural¸ Loc liber etc.) dar şi un atent comentator al poeziei, prin cele trei volume ale Colecţiei de călimări – probă elocventă a siguranţei de sine a cronicarului literar. Poezia lui Viorel Mureşan a fost percepută, de-a lungul timpului din perspectiva predilecţiei pentru „înscenări meticuloase, de o tristeţe graţioasă“ (Radu G. Ţeposu), putându-se identifica în poeme „atente calcule formale şi o anumită ambiguitate a stării lirice“ (Ion Pop), ale unui „estet tot mai interiorizat“, marcat de un „echilibru sceptic“ (Andrei Bodiu). Într-o însemnare autobiografică emblematică, poetul – „un foarte înzestrat poet al esenţialului“, cum îl caracterizează Traian T. Coşovei, consemnează povara dizolvantă a aşteptării, aducătoare de speranţă, dar şi de deziluzii („Ducându-mi supliciul didactic aproape retras, aici, undeva într-un sat din nordul Ardealului, toată această viaţă am simţit că-mi pierd minţile în aşteptare. Aşteptând, ba o scrisoare, ba o revistă literară, ba o carte de la un prieten, poate şi el la fel de singur ca mine, ba un ordin de chemare sau de plată, ba… câteodată, şi câte un mic onorariu. De prea multe ori, în lungul şir de ani, zilele mi-au fost colaje de ziare“).

Volumul De gardă la Echinox (Editura Caiete Silvane, 2019) reuneşte cronici literare publicate anterior în „Familia“, „Vatra“ şi „Caiete Silvane“. În secţiunea Scrisul de mână. Poezie sunt comentate volume de Gabriel Chifu („poet cu magie la verb“), Ion Cristofor, poet cu o nonşalanţă stilistică dobândită „şi prin contactul nemijlocit cu alte spaţii poetice“, Vasile Dan, Ştefan Manasia, Mihai Măniuţiu („umanist oţelit în focul câtorva arte“), Andrei Mocuţa, Vasile Sav („poet de mari resurse stilistice, surprins la o răspântie a generaţiilor“), Mircea Stâncel, Robert Şerban („adevărat magister ludi, stăpân pe raportul realitate-ficţiune“) etc. Cu analize minuţioase, comentariile din prima secţiune subliniază fizionomia individuală a poeţilor, tematica, stilul şi expresivitatea textelor, Viorel Mureşan fiind atent la aspectele inovatoare sau experimentale ale lirismului (spirit parodic, textualism, ludic, narativitate, ficţionalizarea documentului, recuperarea cotidianului). În a doua secţiune, Camarazi de atelier. Poezie se regăsesc texte despre Vincenzo Cardarelli, „o carte de mare poezie crepusculară“, tradusă de Ioan Milea, Ion Pop, care „are conştiinţa miezului sacru din cuvânt“ şi Adrian Popescu.

Sugestive, relevante pentru stilul şi modul de a gândi critic al lui Viorel Mureşan sunt aceste texte dense consacrate cărţilor de poezie, echilibrate, cu unele, nu puţine, aprecieri memorabile. Ion Pop exprimă, zice cronicarul, „cea mai veche formă de poezie cultă din literatura noastră, lirica experienţei mistice“, fiind „un exponent dintre cei mai viguroşi, tocmai pentru că îşi poartă paşii pe căi rar umblate“. Poezia lui Adrian Popescu este „clădită pe un raport de integrare a părţilor, pe variate niveluri de descriere“, surprinzând „armonia şi buna întocmire a imaginarului poetic, unde mineralul, vegetalul şi regnul animal sunt stratificate într-o reţea de sensuri ca la puţini poeţi“. Ion Cristofor e perceput în lumina unui cronotop arhaic şi a unor filiaţii simbolice („În linia unor Coşbuc sau Goga, dar după ce şi-au pierdut lacrimile pe drum, el face să plesnească scoarţa timpului de pe straturile arhaice ale unui arbore genealogic“), Vasile Dan este „dintre acei poeţi la care aproape nimic nu e întâmplător“, titlurile poemelor fiind „febrile exerciţii de încălzire în aşteptarea lecturii propriu-zise“, Ştefan Manasia este un „poet mai inteligent decât o cer legile poeziei“, iar Ioan F. Pop e autorul unor poeme în proză care „îţi par pânzele unor prapori grei, atârnate pe albul imaculat al paginii“, în timp ce Vasile Sav „a ucenicit literar la hieratismul promoţiei sale, surmontându-l printr-un lexic colţuros şi prin apelul la forme prozodice extravagante“.

În secţiunea Cerc deschis (critică şi istorie literară, proză, publicistică) sunt comentate câteva cărţi reprezentative pentru starea literaturii române de azi. Pagini inspirate sunt dedicate cărţilor lui Al. Cistelecan, Zece femei şi Fişe, schiţe şi portrete. În prima carte, Viorel Mureşan fixează dominantele excursului critic (ironie, teatralism, cultivarea calofiliei, dar şi a unei etici subtextuale) trăsături vizibile în analizele dedicate unor poete mai mult sau mai puţin cunoscute (Riria, Elena Farago, Alice Călugăru, Claudia Millian, Otilia Cazimir etc.). În Fişe, schiţe şi portrete criticul examinează profiluri critice de ieri şi de azi, de la Paul Zarifopol şi E. Lovinescu, la Dragoş Varga şi Andrei Terian etc. Schiţele bibliografice definesc metode, atitudini şi expresivităţi critice, strategii hermeneutice şi tipologii diverse, Viorel Mureşan remarcând o atenuare a „spiritului polemic“, a „fervorilor ludice“ sau a „metaforei critice“ dominante în cărţile anterioare ale criticului de la „Vatra“. La Cornel Cotuţiu se regăseşte „o scriitură vijelioasă, abruptă, stufoasă şi debordantă, de tip faulknerian“, după cum în Efemeridele lui Andrei Moldovan ar fi de aflat „consistenţă şi durată“. Sunt comentate şi alte cărţi: Studii de literatură română recentă, carte coordonată de Gheorghe Perian, Otilia Ţeposu, Druşca, Petru Poantă, Efectul „Echinox“ sau despre echilibru carte care „îşi păstrează încă întreaga actualitate, câtă vreme vorbeşte despre geneza unui fenomen literar în care se regăsesc peste 250 de scriitori contemporani, răsfiraţi pe întreg mapamondul, în trei limbi“. Comentariile se remarcă în general printr-o percepţie corectă a structurilor, temelor şi stilurilor, cu o corelare justă a părţii cu întregul. De altfel, într-un articol, Viorel Mureşan schiţează un sugestiv profil al cronicarului literar, căruia îi este necesară în primul rând „acuitatea critică, care să-i permită intuirea semnificaţiei integrale a unei opere, la analiza părţilor în relaţia cu întregul“. Cronicarul trebuie „să ştie să facă pasul de la înţelegerea operei, la judecarea ei“, „să ştie bine demarcaţia dintre frumuseţea fragilă şi frumuseţea dificilă, cea caracteristică valorilor literare autentice, complexă şi tensionată“. După ce întruneşte toate aceste „atribute specifice“, urmează pragul cel mai greu de trecut pentru cronicarul literar: „să se ştie apăra de asaltul veleitarilor, care întotdeauna sunt agasanţi, agresivi pe toate căile“. Pledând pentru această dificilă artă a comentariului de carte, Viorel Mureşan subliniază particularităţile implicite ale speciei (simţ critic, rafinament, atenţie la detalii, erudiţie, obiectivitatea judecăţilor, intransigenţă etc.).

Trădând, în mare şi în analizele de detaliu, firea adâncă a autorului, De gardă la Echinox e o carte deopotrivă comprehensivă, onestă şi lucidă. Exerciţiile critice conduc spre intuirea sensului unor opere, reliefând aspectul lor aparent sau subliminal, într-o expresie critică delicată, rafinată, refractară la prejudecată şi fascinată de empatia subtilă a lecturii.