Ştefan Manasia
Româna de mall
Sînt singură, tu eşti acolo,
Nu îmi dai nici un call.
Obosită, îţi scriu ca puştoaicele
În româna de mall.
Doar un pic ş-or să spele
(Carne de pe oase,
Umanism din creier)
Ghildele prietenoase.
Cînd revii, uit să fumez
Şi visez patru copii;
Mă-mpingi în perete. Întrebi:
„Ce mai faci, Annabel Lee?“
Astăzi nici telepatic nu-mi dai nici un call.
(Supravieţuieşte o vreme româna de mall)
Marea schemă
Beau pe balcon cu băieţii mei de la FLANCO.
„Ia zi, blonda aia ca viespea nu-ţi place,
Nu vrei s-o conduci o dată cu maşina acasă?“
„Da, dac-aş scăpa de tricoul de FLANCO,
Adică nu de tricou…“
„De salariul de FLANCO, hehehe“
„Mda“
Bem pe balcon. E un bloc de securişti, unde locuiesc acum italieni,
Tineri din vînzări, capre bătrîne şi înspăimîntate.
„Marea mea schemă ar fi să trăiesc din online“
„Să nu zici la nimeni că mă car de la FLANCO“
„Jură-te“
„Jur“
„Dacă strîng banii, vreo şaizeci de milioane, fac dreptul,
da’ la zi nu aşa, şi-s băiat serios, nu văd de ce n-aş intra
la MAE sau la DNA“
„Mai bine la LIDL pe casă – cinci milioane în plus, nu îţi rupe nimeni spinarea“
Adaugă patru zerouri la tot: sărăcia nu-i muşcă atît de hain.
Rîd şi ferestrele, şi ledurile albe-n ferestrele apartamentelor de securici.
Am plecat.
I-am lăsat să termine ei casetele cu Pilsner Urquell,
pe băieţii ăştia ai mei de la FLANCO.
Karla
Cu mişcări dintr-o altă lume,
ea deschide ferestrele de termopan.
Sînii privesc prerafaelit peste balustradă.
Ca un designer de interior întinde rufele
pe sîrme spînzurînd din secolul trecut.
Roz, aurii, unele negre,
altele bleumarin, haine şi lenjerie de pat
aşteaptă să fie-mbibate cu
nanoparticule cancerigene şi cu praf.
Blondă oxigenat,
deschide fereastra către adolescenţa mea.
Acasă eu nu mai sînt chiar acasă,
s-o gust, să o diger ca într-un cinema.
Din apartamentele strîmte ies în afară
cosmonauţi-lumpen. Întind cabluri şi rufărie.
Montează aparate de aer condiţionat
Refiltrînd aerul din copilărie.
Copacul
Mă uit la copac. Mă întreb
Dacă e chiar el arborele vieţii.
Fără frunziş la ieşirea
Din iarnă.
Coronamentul, rotund.
Scoarţa, rugoasă şi cenuşie.
Nu, nici ăsta nu-i copacul vieţii.
Nu, inima zvîcneşte degeaba
Ca un setter prostuţ şi tînjeşte la
Zona mentală care separă
Poporul dakota
Şi poporul inuit.
„Ştiu – copacul meu nu va trăi nici şapte zile“,
„Ştiu – copacul meu îl va rupe un elev mîine.“
(Viktor Ţoi)
Ură
„Psss-psss, cichi-cichi“
Se aude mami din spate,
Probabil o fată simpatică-n aceeaşi generaţie cu mine.
Mai devreme, lîngă roata din faţă a autocarului,
Pe partea cu şoferul, ea a strigat „NU!“
Puştii, frate şi surioară,
Se milogiseră ca să-i mai lase-o vreme
Să vorbească în spaniolă. Şi
„Ţi-am dat telefonul să stai pe el,
Nu mai trage de mine ca prostul“.
Se întoarce la conversaţia ei
Cu sibience rămase în ţară.
Rîde languros, stăpînindu-le subtil şi
Întrerupîndu-se cît să arunce o invectivă
În direcţia băieţelului plictisit.
Apoi îmbunîndu-i pe amîndoi: „Psss-psss, cichi-cichi“,
Cu vocea de reclama, atît de funny.
„Ăştia mi-au zis că n-am asigurare, CASCO,
Nu-i pot face pînă mîine masca.
Aşa că Dusterul rămîne la ei.“
Şi „Vii la unu jumate sau doi fără un sfert –
Altfel, nu mai vii.“
Coboară toţi trei din autocar la Sibiu.
Şoferul aleargă să-i ducă bagajele pe peron.
Mami se închide în tăcere şi ură,
Aşteptînd.
Impactologul povesteşte
Uneori e bine să te faci nevăzut,
Fulg de nea, acarian din frunzişul căzut!
Uneori e mai bine să rămîi lipsit de culoare,
Cer de iulie, deshidratată cicoare!
Din sferele antiG coboară Stăpînii.
Maimuţa le rînjeşte în lumina lunii
Şi oferă, răzbunătoare, coordonate.
Metropolele rebele sînt anihilate:
E doar amintirea viitorului cînd nu vor mai fi
Mînuţele ei roz şi durdulii,
Nici părul tău acoperind cartea de unde citeşti,
Apărută la o editură din Bucureşti.
Gulagul cu lumpeni şi magnaţi, gunoaie şi cîini
Nu-i interesează deloc pe severii Stăpîni!
(din volumul în pregătire Sursele obscure)