Ion Buzaşi

I. Da, ţin Jurnal de aproape cinci decenii, adică de când am intrat în învăţământ. În liceu şi în facultate n-am ţinut jurnal. Cred că lectura Jurnalului lui Titu Maiorescu m-a făcut să ţin un jurnal, pentru că eu l-am perceput mai ales ca o dorinţă aprigă a tânărului licean de la „Theresianumul“ vienez de a deveni ceea ce se cheamă o personalitate cu toate componentele acestei noţiuni. Şi a şi reuşit. Deci, după acest ilustru model, am încercat, m-am străduit să devin un profesor secundar cu alese calităţi intelectuale şi umane. Evident că n-am reuşit în tot ce mi-am propus, pentru că, vorba lui Geo Bogza, „pentru a fi om întreg atâtea sunt necesare“. Dar îmi notam aprecierile mele ( şi când era cazul şi ale altora, inspectori, directori, colegi de catedră asupra lecţiilor ţinute), cu dorinţa evidentă ca lecţiile viitoare să fie mai bune.

Sunt un cititor pasionat de jurnale şi în bibliotecă am câteva rafturi cu caiete-jurnal – ale mele. Alături, pe alte rafturi, multe jurnale din literatura română de la Jurnalul lui Titu Maiorescu pe care l-am pomenit, un jurnal cu evident scop formativ şi până la Jurnalul colegului meu Gavril Moldovan, scriitorul bistriţean, care în titlul unuia din aceste jurnale şi spune (implicit) de ce e bine să ţinem astfel de însemnări jurnaliere, pentru că „după ce trec, zilele devin abstracte“. Jurnalele pe care le-am citit şi cele pe care le am în bibliotecă arată marea diversitate stilistică şi tematică a acestor însemnări. Unele sunt „maioresciene“ şi corespund sensului etimologic al cuvântului „jour“ – zi, notând zilnic evenimentele pe care autorul le crede mai importante. Am adoptat şi eu această formă, dar mi-am notat şi evenimente politice şi literare (mai puţin cele politice) care m-au impresionat şi care am considerat că merită, subiectiv evident, căci jurnalul este întotdeauna şi puternic marcat subiectiv, apariţii editoriale, cărţi apărute şi discutate în presa literară ca evenimente editoriale, premii literare, dispariţia unor scriitori cu care am fost congener sau chiar în relaţii de prietenie, după aceste consemnări, urmând să scriu uneori un articol „in memoriam“: Cornel Regman, Negoiţă Irimie, Ioan Alexandru, Nicolae Stoie, Ion Sângereanu, Andrei Moldovan ş.a. Toate aceste însemnări mi-au direcţionat benefic activitatea didactică şi literară şi – semn de bătrâneţe – recitesc cu duioasă nostalgie paginile vechi din acest Jurnal, retrăind acei ani ai formării mele intelectuale.

II. Fac distincţie între sinceritate şi obiectivitate (sau autenticitate). Jurnalul lui Mircea Zaciu, pe care ni l-aţi oferit ca pretext şi temă pentru această anchetă, este un bun exemplu pentru această distincţie: sinceritate şi autenticitate (obiectivitate). Distinsul profesor clujean, magistrul apreciat şi admirat de atâtea generaţii de studenţi a scris un amplu Jurnal (cu ultimele două, recent apărute la „Limes“-ul clujean, însumând şase volume), considera scrisul zilnic ca un exerciţiu de supravieţuire, este în paginile Jurnalului de o sinceritate aproape brutală, „încondeindu-şi“ în aqva forte, colegi de catedră, colegi scriitori, foşti învăţăcei sau colaboratori. Ampla recenzie semnată de istoricul literar Mircea Popa în ultimul număr al revistei „Pro saeculum“ ilustrează această apreciere. Jurnalul lui Mircea Zaciu este şi un amplu autoportret al unui om care a îndurat lovituri nedrepte din partea vieţii, dar şi al unui om frustrat, nemulţumit de tot şi de toate. Sigur, jurnalul este bine scris, cu talent literar, şi cred că este cea mai bună scriere a lui Mircea Zaciu, care, se ştie, a vrut să fie şi scriitor – vezi încercări de roman şi nuvelă, de scenarii cinematografice – din perioada începutului de la Almanahul literar sau, mai târziu, din anii ’60-’65 ai secolului trecut.

III. Îmi place cuvântul pe care-l folosiţi în această întrebare, autopsihoterapia pentru că autorul de jurnal este propriul său psihoterapeut, notându-şi comportamentul zilnic, activitatea profesională, viaţa conjugală şi socială şi încercând să propună remedii pentru o traiectorie existenţială demnă, cum ar fi de dorit.

IV. Jurnalul lui N. Steinhardt pentru că propune soluţia „salvatoare a credinţei“ pentru supravieţuire, la el „gulagul“comunist, dar prin extensiune, din încercările de tot felul ale vieţii.