CONSTANTIN CUBLEŞAN: „SĂ FII POET ÎN ASTĂ LUME“

O antologie (prea restrictivă, cred eu) din toate volumele de până acum, de la Secolul sfârşeşte într-o duminică (1991) şi până în prezent, îşi alcătuieşte Dumitru Chioaru – Respiraţia subacvatică (Iaşi: Junimea, Colecţia Cuvinte migratoare, 2020) – fixându-şi astfel profilul (dacă mai era nevoie) între poeţii generaţiei sale, de altfel în întregul peisaj liric actual. Critica tratându-l, îndeobşte, ca pe „un poet livresc“ (Al. Cistelecan) şi „fin autobiografic“ (Ioan Holban), încărcat de narcisism pentru alţii, el se impune însă ca o veritabilă conştiinţă poetică, memoratoare a diurnului evenimenţial al secolului său, interogându-şi propia condiţie existenţială: „Cum să mai fii poet în astă lume?/ mă-ntreb scrutând trufia-n al valurilor mers/ pe unde în exil muri Ovidiu“ (Elegii euxine, 7). Nu e neapărat o întrebare retorică. Pentru că, atitudinea sa aparent calmă, contemplativă definitoriu, devoalează în versuri tranşant sancţionare, o stare febrilă, frisonată chiar, de martor lucid al degringoladei în care se macerează universul şi istoria lumii actuale, lume căreia îi aparţine: „Sunt nopţi când insomnia îmi dă târcoale/ de-aş putea plânge ca un poet din veacul trecut/ pe ruinele gândurilor şi viselor din tinereţe/ poate i s-ar face somnului milă – / calendarul utopiei în care ne-am născut/ în vreme ce închisorile confiscau timpul bunilor noştri/ s-a spulberat lăsându-ne cu ochii mari deschişi/ asupra crimei tăinuite o jumătate de veac/ îmi amintesc cravata de pionier/ roşie ca steagul arborat la aniversări/ de zile şi nume socotite istorice/ acum ştiu: am purtat la gât placenta morţii/ în care călăii vedeau victoria lor definitivă/ asupra celor morţi/ şi-asupra celor vii –/ îmi zgârie ochii secera şi ciocanul/ din amintirea celor mai iubiţi fii ai poporului/ întoarse asupra lor într-un târziu decembrie/ şi în ciuda tuturor morţilor/ îi văd în jur zâmbind clonaţi/ dar pot acum să spun:/ tot ei au câştigat pariul libertăţii/ ascunzându-şi în mănuşile legilor mâinile/ pătate de sânge –/ am albit prietene/ într-o nesfârşită odisee a umbrelor/ care înving“ (Elegii euxine, 3). Sau, altă dată, colocvial şi oarecum melancolic: „domnule veacul acesta al meu/ degeaba mai cauţi departe/ aici sunt toate amestecate/ Binele nu se deosebeşte de Rău/ Cerul de Iad trupul de suflet/ bărbatul de femeie lumea de teatru/ versul de reclamă originalul de plagiat/ nu există fapte numai publicitate/ şi de vânzare sunt toate“ (Poesia II, 2). Atitudinea aceasta se aşează firesc în continuarea celei din prima perioadă a creaţiei sale când protestul era eminamente poetic („Tineri stângaci iubeam poezia /…/ să nu ne răguşească vocea/ de goliarzi cântăreţi în răspăr/ ai vremurilor noi“ – Poesia I, 2), când, ca şi acum şi ca întotdeauna, de altfel, s-a identificat cu verbul metaforic al unei lirici confesive („mă făceam una cu Poesia/ la masa mea de scris“ – Poesia I, 3), mărturisitoare în felul ei, în care şi-a aflat sensul angajamentului vital: „Poesia mi-a dezvăluit celălalt nume al ei:/ Libertate“ (Poesia I, 4). E un poet al secolului său, căruia îi decantează liric faţetele luminoase ca şi cele întunecate („De ce roşim prietene/ la lecţia de istorie?“ – Elegii carpatine 2). E un rezoner al evenimentelor cruciale din viaţa naţiunii, evocând momente din dramatica confruntare a celor ce redimensionau, în acel decembrie furtunos, traiectoria umanităţii noastre în contemporaneitate: „Amintirea străzilor timişoarei/ într-un alt decembrie se prefăcu/ din spaimă dorinţă/ de-a fi/ acolo/ sub şenilele vremii“ (Retragerea din cer 30), sau, altundeva: „După jumătate de veac zidurile lumii/ roşii de sânge au căzut/ lanţurile grele s-au rupt/ şi-am crezut atunci că Dumnezeu e cu noi,/ că suntem alt cer alt pământ/ pentru că am văzut/ oameni cu moartea lor pre moarte călcând“ (Elegii carpatine 3) sau cu mocnită îndurerare rememorând segmentul dramatic al confruntării ideologice: „La scurtă vreme am văzut/ Piaţa Universităţii plivită de democraţie/ cu târnăcoape de miner/ şi vocile din Balconul Libertăţii“ (Elegii carpatine 5).

Dumitru Chioaru nu este, totuşi, un poet marcat militant, nu scrie o poezie de angajament civic, în înţelesul obişnuit al cuvântului. El se confundă cu trăirile cotidiene, cu atmosfera oraşului său înscris în baladescul cerchiştilor de odinioară („Peste podul minciunilor – trecere liberă –/ şi cei care au fost odată puternici/ şi cei care sunt“ – Boema Sacra, 8), păstrând doar imaginarul misterios al unui gotic devenit astăzi emblematic pentru grotescul poeziei ca asumare de sine a dramaticului existenţial: „Ştii dragul meu în oraş/ şi-a făcut apariţia domnul Faustofel/ ras în cap cu ochelari de soare/ îmbrăcat în blue jeans şi sacou/ din catifea raiată/ poartă sub braţ baston cu măciulia/ înfăţişând un cap de pudel/ de gât i-atârnă camera de filmat/ la toate întâlnirile mondene/ proaspăt bărbierit şi zâmbitor/ e şic – are bani/ şi-aş putea să vă fac cunoştinţă –/ mă ispitea Poesia/ în timp ce citeam pe îndelete Faust/ şi regretam dispariţia magiei/ când aprinzându-mi pipa/ l-am zărit în mijlocul odăii/ pe domnul Faustofel/ aşezat pe scaunul Poesiei/ picior peste picior“ (Poesia II, 2).

Trăind asemenea momente ale dramatizării intime a poeziei realităţii, e firesc să se simtă un însingurat, mai mult decât un individ singur în faţa banalului existenţial („Să facem demonstraţii împotriva singurătăţii /…/ împotriva/ singurătăţii supravegheate/ împotriva îmbătrânirii“ – Boema sacra 7), aşa că viaţa (nu neaparat propria viaţă) o simte mereu mai aproape de moarte, trecerea dintr-o stare în alta a fiinţării devine motiv de meditaţie, asupra căreia se exprimă cu detaşare solemnă: „moartea ca viaţa viaţa ca moartea/ prin foştii ochi ai celor plecaţi/ ca în fotografii/ viii cum nenăscuţii încă/ se recunosc/ pământ trup al meu între ape/ respirând printr-un sul de papirus/ viaţa la un capăt la celălalt moartea/ desfăşurând viziunea eternă/ a mării a mării“ (Respiraţia subacvatică 5). Aici, lirica sa dobândeşte profunzimi noi, poetul asumându-şi trăiri mistice, ca ecou desăvârşit în parabole biblice: „În toamna fără sfârşit/ la apa vavilonului şezum şi plânsem/ de piatră să fie inimile noastre?/ de ceară frunţile mâinile venele?/ de piatră semnele în palma de ceară?/ se aude/ se vede/ laptele umflând sânii primăverii/ sevele înălţându-şi trilul prin arbori/ în amintirea generaţiilor căzute de frunze/ înviind/ odată cu cei din morminte/ sub veşnica rotire a cerului de jasp“ (Legea talionului 7). Nu e un mistic, dar trăirile sale emoţionale în haloul veacului au rezonanţe de sacralitate: „Secolul şi-a scos masca (…) şi la sfârşit era cuvântul“ (Secolul sfârşeşte într-o duminică 6).

Intelectuală prin fibra receptării poetice a lumii, şi nu livrescă, poezia lui Dumitru Chioară are un tragism subiacent mascat de o ironie (autoironic adesea) ce cuprinde în melancolia sa, însăşi fatalitatea existenţială, într-o cadenţă discursivă folcloric mitologizantă: „Şi tu Poesie la ce mă mai cauţi?/ cu mers de fecioară mioritică (…) îţi voi lăsa/ testamentul meu postmodern:/şi de-o fi să mor/ la televizor/ să spui în răspăr/ tristul adevăr/ că m-am îmbarcat/ pe vaporul beat/ şi-am dat pe ocean/ de-un leviatan/ şi sabia mea/ e în burta sa/ iar tu Poesie/ să-mi fii făclie/ pe unde voi merge/ urma de mi-o şterge/ şi voi poposi/ fără a mai fi/ umbră pe pământ/ numai în cuvânt“ (Poesia II, 5).

Dumitru Chioaru face parte dintre acei poeţi a căror viaţă se confundă deplin cu opera, cu poezia pe care o scrie, el decantând în ritmuri lente, solemne chiar şi dense metaforic, emoţii intelectuale, nu fără a simţi nevoia (datoria) de a da nume şi sens faptelor veacului pe care îl traversează. De fapt, ale istoriei actuale, asumându-şi biografic atitudinea patriotică (fără nimic lozincard în aceasta), înscriindu-se astfel în tradiţia misionară a poeziei ardeleneşti: „am mai învăţat că-n vijeliile vremii/ peste vârfuri de munţi se arcuia/ ca un curcubeu tricolor/ invincibilul steag al unirii/ dintre nordul şi sudul/ acestui neam românesc –/ acum ştiu că lecţia de istorie/ şi lecţia de geografie se întâlnesc/ ca nişte vase comunicante/ în palma patriei mele“ (Elegii carpatine 1). E un poet discret, cultivând o lirică meditativ-contemplativă, reflectând grav, cu verbul tranşant exprimat însă, asupra condiţiei poeziei şi a poetului, azi.