MARIAN VICTOR BUCIU: HRABAL: UN ALT FEL DE LECTURĂ

Recitind în traducere aproape tot ce avem din Bohumil Hrabal, s-a întâmplat să încep cu Ore de dans pentru vârstnici şi avansaţi. Cu acest titlu, cartea a apărut în versiunea românească a lui Ondrej Štefanko, la Editura Societăţii Culturale şi Ştiinţifice „Ivan Krasko“, Nădlac, 2000. Am observat că traducerea este insuficientă, în sensul că nu ţine seama că cititorul român nu are orizontul de cunoaştere al celui ceh. Lipsesc lămuririle necesare de la subsolul paginilor. Multe cuvinte, expresii, pasaje nedumeresc. Am recitit imediat, comparativ acum, Lecţii de dans pentru vârstnici şi avansaţi, trad. din limba cehă de Cornel Barborică, Ed. Art, 2015. La sfârşit am numărat aproximativ 180 de puncte discordante, destule pentru a produce un soi de discordie prin lectură a unui autor celebru tradus dintr-o limbă marginală şi îndepărtată de limbile latine cum este a noastră, cu toată influenţa ei slavă. Multe, pentru cele doar 75 de pagini din Ore…(O) sau 135 (cu ilustraţii) din Lecţii… (L). Ore mai are un moto din Ladislav Klíma şi un text explicativ al scriitorului, apoi nici nu precizează titlul şi apariţia în limba cehă, ceea ce Lecţii face. Nu cred că revizuirea în original a lui B. Hrabal ar fi determinantă pentru diferenţele de text. Sigur e că nu doar aceasta, de-ar fi într-adevăr. Nu exclud nimic, iau în seamă totul pe parcursul confruntării lecţiunilor.

Ca observaţie mai largă, să spun că la comicul lui Hrabal se adaugă meta-comedia lecturilor simultane în traduceri. Ce se pierde voluntar se capătă involuntar. Putem vorbi de un alt fel de lectură, pe care, din practică, şi teoria lecturii ar mai putea-o reflecta. Am în tot cazul încredinţarea că se naşte o lectură inedită, aplicabilă şi pe alte opere cu mai mulţi traducători şi mai multe transpuneri.

E o petrecere ironică lectura unor traduceri de acest fel.

Personaje „dedublate“.

În primul rând (şi chiar de la primul rând al micro-romanului) nedumereşte adresarea povestitorului, ca personaj, un pantofar trecut prin război în vremea Austro-Ungariei. În O, numărul e singular, monologul e adresat unei domnişoare, care va apărea în final cu numele Kamila. În L, monologul e îndreptat către mai multe domnişoare. În text apar pasager şase.

Se poate totuşi înţelege că, dacă în O există decan şi gagici, iar în L preot (catolic) şi pipiţe, înseamnă că L ţine mai mult seama de cultul religios familiar românului. Diferenţele de argou rămân fireşti, cele profesionale, cum ştim, se vor stricte.

O înscenare nu este una a aceluiaşi rol: „eu am să-l joc pe popa“ (O); „eu o să joc rolul marelui preot“ (L). Inutil de subliniat că un popă oarecare nu e şi un mare preot.

Scapă cititorului român de ce o croitoreasă se numeşte şi Hulákova (O), şi Husákova (L).

Şi dacă nu înţelegem „pe compă (s. m.) o femeie purta un braţ de fân“ (O), poate ajungem la „o femeie cu un batic roşu pe cap încarcă o căpiţă de fân pe bac“ (L).

Într-un conte numit Zelikowski era „atâta energie, încât Praga putea fi iluminată o săptămână cu ea“ (O). Dar în L nu în conte, dar în povestitor era energia: „aveam douăzeci şi unu de ani şi atâta energie că puteam să asigur iluminatul Pragăi timp de-o săptămână“. Nu ştim de unde emană teribila energie şi ce vârstă are doar povestitorul ca tânăr personaj.

Pornit de la un straniu privilegiu de a-şi sfârşi viaţa, anume sinuciderea, iată şi un amalgam social imposibil şi deci incredibil: „cu browninguri se împuşcau doar membrii familiei imperiale“ (O); „numai clasa superioară folosea browningul în aceste scopuri“ (L).

Descoperim şi noi în O că „pe vremea Austriei însă erau şi oameni foarte înapoiaţi, un bou săpând la câmp şi-a tăiat degetul mare de la picior crezând el că acesta este un vierme“. Iar în L se dezvăluie că „oamenii erau tare înapoiaţi pe vremea monarhiei, odată, un ţăran care săpa pe câmp şi-a confundat degetul cu o râmă şi l-a tăiat“. Atunci, în monarhia austro-ungară, doar unii oameni erau înapoiaţi ori toţi? Bou sau ţăran e aceeaşi fiinţă? Hrabal prin naratorul-pantofar nu ne spune în ce stare mintală a confundat (în O: a crezut – crezi şi când confunzi?) făptura respectivă degetul cu un vierme sau o râmă, care nici astea nu-s chiar una, dar de ce O ştie că tăiat fusese degetul mare de la picior, iar L nici măcar de la ce membru era? După cele două texte, al treilea, ca efect al celor două, este, sub raportul înţelesului, tulburător.

Să facem două pase de lectură ceva mai lungi. Prin O, „un meşter în dereticări supreme era şi Mejtenej, ăla de a fost caporal la ulani, cu barba cât a lui Sânt’Ilie, vara îşi vâra mustăţile în prohab, iarna îşi folosea barba drept fular, banditul ăsta a reuşit să stea ascuns întruna în pădure, trăgea o rugăciune şi imediat o lua la goană cu babele la câmp, alerga ca pe aripi după vaci, îmboldindu-le pe babe cu exemplul personal şi cu biciul“. Prin L, „era un bărbat pe care îl chema Mýtný, faimos pentru recoltele nemaipomenite, fusese caporal la ulani şi avea o barbă ca Sfântul Ilie, pe care vara şi-o băga în pantaloni şi iarna o purta ca pe-o eşarfă, muncea de se spetea, mai întâi toată ziua la pădure, apoi o pauză pentru rugăciune, apoi alerga femeile şi vitele pe câmp, îndemnându-le cu propriul exemplu şi cu biciuşca“. Teoria lecturii admite că uităm detalii, dar reţinem înţelesuri. Citim mai încet, oarecum circular, textele comparate. Şi aici curg întrebările în textul lectorial (generat de dubla lecţiune). Dereticări sau recolte? Doar barbă ori şi mustăţi, apoi ce-i intra-n prohab? Bandit ori ins harnic? Cum alerga personajul de fapt, normal sau ca înaripat?

Pacifismul trecut în contul încălcării jurământului militar şi al dezertării ia expresii rebele: „atunci când un ostaş zicea: mă cac pe război!, imediat atârna rupt în două de un copac“ (O); „odată, un soldat a strigat: ducă-se dracului războiul ăsta! Şi-n clipa următoare atârna de cel mai apropiat copac“ (L). Ce-a făcut soldatul, a zis sau a strigat, ce?, o înjurătură murdară, fiziologică, sau una decentă, demonică? Ne preocupă şi nuanţa revoltei lui.

În citirea traducerilor comparate aici ajunge la fel de sigur că „astăzi soldaţii umblă ca nişte cumetri“ (O) sau că „soldaţii de astăzi sunt nişte neisprăviţi pe lângă noi“ (L).

Povestea spune că soldatul mergea „de orb ori de slab ce era, mereu înainte şi numai înainte, ca nu cumva să se îngroape inamicul“ (O). Tot povestea e liberă să spună că mai mulţi soldaţi „înaintau orbeşte, prea slăbiţi chiar pentru a se mai putea opri, făceau orice pentru a ţine inamicul la distanţă“ (L). Iar ce se petrece cu inamicul, în primul caz poate fi spus, aşa zicând, cam prea tehnic. Însă pentru un cititor care n-a cunoscut războiul e binecuvântat sensul faptelor în cele din urmă. Aşadar, inamicul, nu atât să nu fie îngropat, cât ţinut mai departe, după principiul: la bătaie inamicul să fie doar în bătaie.

Să urmărim cu ochii frunţii şi ai minţii cum e unchiul acesta de fapt. O: „aveau un unchi fanatic religios, era ăsta un nebun al munţilor (s. m.) noştri, săruta pământul şi smulgea gardurile de la case“; L: „aveau un unchi fanatic religios, din acela care pupa pământul peste tot pe unde trecea şi dărâma gardurile“. Un nebun al munţilor, un sihastru locuind în vreo stâncă, oare va fi existând el în original? Şi cine l-a adăugat ori cine l-a îndepărtat?

Vârându-ne în povestea lecturii, iată că primim şi o lecţie de orientare a traducerii: „dirijorul unei orchestre nu va ţipa la muzicanţi: măi boule, nu vezi acolada aia?, ci are un beţigaş“ (O); „un dirijor de orchestră nu strigă la muzicienii lui: hei, tu de colo, n-ai văzut pauza aia? nu, are o baghetă“ (L). S-ar crede că ambele versiuni sunt credibile. Un dirijor care lucrează cu muzicanţii şi beţigaşul vede-n faţă pe câte unul în chip de bou greşind lectura notelor. Pe când, un dirijor însoţit de muzicieni şi baghetă, doar îl localizează pe cel neatent la execuţie. Rămâne să optăm? E valabil doar la dubla lectură.

Violenţa unui medic e tradusă în nuanţe izbitor de deosebite: „medicul primar, un uriaş plin de mânie, a apucat-o pe baba, i-a tras un şut“ (O); „doctorul a fugit şi a prins-o – era un tip uriaş, foarte temperamental –, şi a dat-o afară“ (L).

Iată şi o dublă expresie biografică a lui Puşkin din episodul morţii sale: „prea repede l-au nimerit în cap şi prea repede s-a gătat, săracul“ (O). Reiese limpede că n-a fost duel, dar asasinat. Iar după Puşkin-omul, iată-l şi pe poet, altceva citim dincolo că se închipuie: „bietul Puşkin, să moară în duel, aşa de tânăr, cu ultimele poeme curgându-i prin gaura de glonţ din cap“ (L).

Traducerile transpun chiar şi personaje şi acte diferite: „eu am întors spre bine nunta sultanului“ (O); „au început să cânte Nunta sultanului“ (L). Diferită e petrecerea, diferiţi sunt şi petrecăreţii, dacă cineva „urina peste clienţi“ (O) ori „a urinat pe invitaţi“ (L).

În piesa de teatru din O, „pe lord îl interpreta un pictor de litere“, iar în L, „pe lord îl interpreta un pictor de semne de circulaţie“. Cum e sau cum vă place? Şi tot aici, „aia de o juca pe zâna se îmbolnăvi de ischias“ (O), va să zică „de sciatică“ (L).