ŞTEFAN BOLEA: ANTI-METAFIZICA

Există puţine cărţi dedicate filosofiei lui Nietzsche concepute de autori autohtoni. În ciuda faptului că opera antumă a scriitorului german a fost editată complet, postumele rămân încă inedite. Iar cei care cunosc Nachlaß-ul nietzschean (prescurtat şi esenţializat în volumele 7-14 din Kritische Studienausgabe) îşi dau seama că Voinţa de putere (tradusă de Claudiu Baciu în 1999) lasă multe lucruri nespuse. Mai ales în contextul formării unei noi generaţii de interpreţi nietzscheeni, care va avea acces şi la postume (dacă nu în germană, în engleză prin ampla ediţie în curs de publicare de la Stanford University Press), o carte precum cea a lui George Bondor, Dansul măştilor. Nietzsche şi filosofia interpretării (Bucureşti: Spandugino, 2020), e cu adevărat oportună. Volumul este reeditat după 12 ani şi reprezintă rescrierea completă a jumătate din teza doctorală a autorului (p. 8).

Dansul măştilor oferă, în primul rând, o reconstrucţie a conceptului de voinţă de putere, care este la limita dintre metafizică şi anti-metafizică. „În lumea exegeţilor, ea [voinţa de putere n.n.] a fost multă vreme asemuită principiilor metafizice. În realitate, potenţialul ei filosofic este cu totul altul. Căci pentru prima oară un gânditor îşi devorează termenul prim al propriei filosofii, îl demonetizează, încercând astfel să sugereze că el nu poate fi înţeles drept cărămidă a lumii, ca un nou temei al existenţei şi al cunoaşterii. Acest act canibalic, străin practicii curente a metafizicii anterioare, se împlineşte sub forma unei destrucţii dionisiace“ (p. 20). În timp ce Jaspers susţinea că Nietzsche pare să cadă în capcana celui care vrea să explice „totul“ printr-un unic concept („Nietzsche se situează în linia metafizicienilor care, sta­­bi­lind un concept al fiinţei ce este în mod veritabil fiinţa globală, acceptă întreg universul. Voinţa de putere îi serveşte drept concept funda­mental“) – viziune susţinută de mulţi exegeţi, inclusiv de Heidegger –, George Bondor se situează în descendenţa interpretării anti-metafizice a conceptului şi probabil că ar fi de acord cu definiţia lui Deleuze, conform căreia voinţa de putere ar fi un element genealogic al forţei.

De la antiesenţialismul şi nonsubstanţialismul lui Nietzsche, de la „pluralismul fără unitate“, care atacă nu numai conceptul schopenhauerian de voinţă unică, ci şi noţiunea de individ, ajungem la tematizarea filosofiei nietzscheene drept dans al măştilor: „Măştile autorului nu ascund un chip ultim, un mod de a fi cu linii conturate. Din spatele lor se ivesc doar alte măşti, iar toate trimit unele la celelalte, prinzându-se într-o horă pe care o conduce ba una, ba alta. […] Filosofia nietzscheană […] nu e alta decât dansul măştilor …“ (pp. 30-31). Două observaţii aş avea în acest punct. În primul rând, prin filosofia sa a măştii, Nietzsche anticipează conceptul jungian de persona. Ne amintim, de pildă, de un fragment din Amurgul idolilor: „Eşti adevărat [echt]? Sau numai un actor? Un locţiitor? Sau tocmai ce este înlocuit? – Până la urmă poate că eşti numai un actor contrafăcut…“. Nietzsche pare să atragă atenţia aici asupra faptului că cel care îşi pune masca ajunge în disjuncţie faţă de sine însuşi. În termeni jungieni, odată ce persona se întipăreşte pe chip, Eul va avea de suferit. Aşa cum arată Patricia Dixon, vorbim de un autentic „labirint de măşti dincolo de măşti“. În al doilea rând, persona nietzscheană pare mult mai radicală (nu ştiu şi dacă viziunea sa este corectă). Dacă la Jung persona are o contraparte în conceptul de inspiraţie indiană de Sine, la Nietzsche „jocul suprafeţei“ nu pare să trimită la un nucleu interior: dincolo de măşti e doar masca măştii. Asemeni lui Peer Gynt, Nietzsche ar putea să afirme: „Sunt o foaie de hârtie pe care nu e scris nimic“. Dincolo de cojile de ceapă ale personalităţii găsim doar radiaţia unui Nimic. Dacă din punct de vedere filosofic, concepţia este acceptabilă (şi acceptată de post-structuralism), din punct de vedere psihologic, viziunea este terifiantă.

De reţinut concluzia anti-metafizică a cărţii: „Dar cine dinlăuntrul omului nu minte? […] [I]nstinctele, simţurile, afectele, sentimentele, corporalitatea în genere“ (p. 326). Dansul măştilor este o carte reuşită, rezultată dintr-o documentare amplă, dar în acelaşi timp solicitantă, care presupune o familiarizare prealabilă cu scrierile lui Nietzsche. O vor studia cu profit cei care vor să se specializeze mai ales în problemele genealogice şi perspectiviste ale filosofiei sale.