ANNELI UTE GABANYI: UNIVERSITATEA „REGELE FERDINAND“ ÎN EXIL LA SIBIU
Fundal istoric
Nu numai cărţile, ci şi universităţile au destinele lor, agitate şi răscolitoare. Şi au fost vremuri agitate, cele din 1940, când Universitatea „Regele Ferdinand“, fondată în 1919 sub numele de „Universitatea Daciei Superioare“ în oraşul din vestul României, Cluj, a trebuit să se refugieze la Sibiu ca urmare a anexării maghiare a nordului Transilvaniei.
Prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, România a fost forţată de Germania şi de Italia să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei cu o suprafaţă de 43.492 km² şi cu o populaţie de 2,6 milioane de locuitori. Anexarea forţată a nordului Transilvaniei era deja a doua pierdere teritorială din câteva luni pe care România trebuia s-o accepte fără rezistenţă. La data de 28 iunie a aceluiaşi an, încurajată de acordul secret cu Germania conform Pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939, Uniunea Sovietică a ocupat teritoriile răsăritene ale Basarabiei şi ale Bucovinei de Nord. Ca urmare a acestor pierderi teritoriale, România a cunoscut turbulenţe politice interne. Regele Carol al II-lea a trebuit să abdice. A renunţat la tron în favoarea fiului său de 19 ani, Mihai, şi s-a exilat la 7 septembrie 1940. Pentru că Generalul Ion Antonescu n-a reuşit să formeze un guvern împreună cu naţional-liberalii şi cu Partidul Ţărănesc, formarea guvernului a avut loc cu participarea Gărzii de Fier fasciste. La 14 septembrie 1940, „statul naţional legionar“ a fost proclamat cu Antonescu în calitate de „Conducător al Statului“, care colabora strâns acum cu Cel de-al Treilea Reich. Trupe de instruire (Lehrtruppen) au sosit în ţară la 23 septembrie 1940, iar România a aderat la Pactul Tripartit. După ce Garda de Fier a comis numeroase atrocităţi şi chiar a încercat un puci direct împotriva regimului Antonescu în ianuarie 1941, rebeliunea sa a fost înfrântă, iar liderii săi au fost expulzaţi. În continuare, Generalul Ion Antonescu a preluat conducerea unui guvern militar, care şi-a asumat trăsături din ce în ce mai dictatoriale, când România a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice la 22 iunie 1941.
Universitatea din Cluj – o poveste (aproape) fără sfârşit
Una din primele măsuri luate de administraţia maghiară din nordul Transilvaniei, ocupat încă din septembrie 1940, a fost expulzarea Universităţii româneşti din Cluj, care s-a decis să se mute la Sibiu (şi, în anumite cazuri, la Timişoara). În decretul-lege Nr. 3463/1940 se stipula: Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj se mută la Sibiu, cu toate facultăţile sale, cu biblioteca universităţii, întregul inventar şi personalul tuturor domeniilor, cu excepţia Facultăţii de Ştiinţe, care se mută cu întreg inventarul şi personalul tuturor domeniilor la Timişoara, dar care va colabora îndeaproape cu Universitatea «Regele Ferdinand I» din Sibiu.
Senatul Universităţii luase în considerare un refugiu la Braşov sau la Timişoara, iar guvernul de la Bucureşti sugerase ca posibilă locaţie Alba Iulia (Vasile Puşcaş, Universitate. Societate. Modernizare. Idealul universităţii moderne la Cluj 1919 – 1945, Cluj: Şcoala Ardeleană, 2019, p. 251). Cu toate acestea, Sibiu era opţiunea logică, pentru că în secolul al XVIII-lea oraşul de pe Cibin ar fi putut detrona Clujul ca prim oraş universitar din Transilvania, dacă guvernatorul baron Samuel von Bruckenthal ar fi reuşit să fondeze o universitate de teologie în capitala Sibiu, astfel încât teologii să nu mai fie formaţi în străinătate. Cu toate că a reuşit s-o câştige pentru cauza sa pe patroana sa, Împărăteasa Maria Tereza, obiectivul n-a putut fi realizat în acel moment din cauza împotrivirii episcopului catolic al Transilvaniei, József Anton
Bajtay.
Istoria Universităţii din Cluj – mai bine zis, a Universităţilor din Cluj – a fost un capitol dificil şi foarte sensibil în cadrul relaţiilor dintre români şi maghiari din interiorul şi exteriorul Transilvaniei până aproape în zilele noastre. Din perspectivă maghiară, primatul întemeierii unei universităţi la Cluj aparţine Ungariei, a cărui principe, Stefan Bathory, a fondat un colegiu iezuit aici de rangul unei Academii. După desfiinţarea ordinului iezuit, colegiul a trecut în administrarea ordinului piarist, căruia i s-a permis să primească titlul de universitate pentru o scurtă perioadă. Din timpul Mariei Tereza a rămas Institutul de Medicină şi de Chirurgie, fondat în 1775. În timpul revoluţiei din 1848, românii din Transilvania au cerut întemeierea unei universităţi cu predare în limba română la Cluj. Este adevărat că ministrul maghiar al Educaţiei, Eötvös József, a propus fondarea unei universităţi la Cluj cu predare în maghiară, română şi germană. După compromisul din 1867 şi crearea monarhiei duale austro-ungare, împăratul Franz Josef a întemeiat numai o universitate de limba maghiară în 1872, numită mai târziu Universitatea „Ferenz József“ după el, care avea să existe până la Primul Război Mondial.
Prăbuşirea Austro-Ungariei şi unirea Transilvaniei cu Regatul României i-au permis regelui Ferdinand să întemeieze universitatea românească „Dacia Superioară“ în Cluj în 1919. Ea şi-a deschis porţile la 1 octombrie 1919, fiind numită în onoarea acestuia după moartea sa din 1927. Profesorii universităţii „Ferenz József“ din Cluj au refuzat să depună jurământul în faţa regelui român Ferdinand şi au mutat universitatea întâi la Budapesta, apoi la Szeged.
Rectorul fondator al noii instituţii, „Universitatea Regele Ferdinand I“, a fost lingvistul Sextil Puşcariu şi tot el a fost numit primul rector în exil după expulzarea Universităţii din Cluj. Acesta n-a fost un lucru surprinzător, deoarece Puşcariu era, la acel moment, un susţinător al Gărzii de Fier, care – ne amintim – era implicată în guvernarea statului naţional-legionar alături de Antonescu după abdicarea regelui Carol al II-lea. El i-a luat locul lui Florian Ştefănescu-Goangă, care deţinuse cu succes rectoratul între 1933 şi octombrie 1940. Profesorul de psihologie de renume mondial Ştefănescu-Goangă era un duşman declarat al legionarilor, care încercaseră să-l asasineze şi-l răniseră serios în 1938. După respingerea puciului Gărzii de Fier, Sextil Puşcariu a fost demis în februarie 1941. Pentru câteva luni, filologul Alexe Procopovici a preluat temporar postul de rector. În iunie 1941, rectoratul a fost preluat de profesorul clujean de medicină internă Iuliu Haţieganu (1885-1959), care mai deţinuse funcţia din 1930 în 1931. Universitatea de Medicină şi Farmacie (UMF) şi parcul sportiv au fost numite în onoarea sa. Nu în ultimul rând, lui Haţieganu trebuie să i se mulţumească, că formidabila realizare logistică a reconstrucţiei Universităţii din Cluj în Sibiu a avut atât de mult succes într-un timp atât de scurt.
Refugiul la Sibiu
Informaţii despre refugiu pot fi găsite în Anuarul Universităţii din Cluj – în volumul pentru anii 1941-1942 –, care poate fi consultat numai pe site-ul Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, nu şi pe site-ul Universităţii Babeş-Bolyai (Anuarul Universităţii Regele Ferdinand I în al doilea an de refugiu 1941/1942, Tipografia „Cartea Românească“ din Cluj, Sibiu 1943; http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/anuaruluniversitatiidincluj/1941-1942/BCUCLUJ_FP_452283_1_1941_1942_019_0001.pdf). Pe cele 350 de pagini ale sale, volumul conţine rapoarte, întâlniri protocolare şi discursuri, care ne permit să observăm nemijlocit şi foarte precis dificultăţile unui nou început, dar şi bilanţul performant al depăşirii lor.
În discursul rectorului de la începutul anului universitar 1941-1942, la fel ca în alte materiale din volumul de arhivă, date fiind circumstanţele istorice speciale, se resimte un soi de mândrie în succesele împlinite în primul an după mutare. Ocazional, auzim şi tonuri polemice. Haţieganu, de pildă, a considerat faptul că redeschiderea festivă a universităţii la Sibiu în 10 noiembrie şi la Timişoara în 17 noiembrie 1940, care a avut loc înainte ca universitatea maghiară relocată la Cluj să-şi deschidă porţile în decembrie, e unul din primele sale succese. Atât întregul inventar al bibliotecii universitare, cât şi colecţiile atlasului limbii române, dicţionarul limbii române şi revista „Dacoromania“ au fost transferate la Sibiu. El s-a opus tezelor exprimate în publicaţiile maghiare, conform cărora „noi Românii am fi fost incapabili să înfiinţăm o Universitate, dacă nu am fi primit gata [în 1919] Universitatea din Cluj şi colecţiile ungureşti“, că universitatea noastră nu ştia să îndeplinească „nici funcţia ştiinţifică nici funcţia educatoare“ şi că universitatea română din Transilvania răspândea un „spirit oriental“ (Ibid., p. 50).
Pentru a contracara atare propagandă, universitarii, acum aflaţi la Sibiu, şi-au intensificat eforturile începute la Cluj cu intenţia de a-şi concentra activităţile ştiinţifice asupra subiectului Transilvaniei. Pentru a da acestor iniţiative un cadru instituţional, „Centrul de studii transilvane“ a fost întemeiat la Sibiu în iulie 1941, fiind împărţit în patru secţiuni: istorie şi arheologie, lingvistică şi literatură, etnografie şi geografie şi ştiinţe sociale transilvane. Au fost create noi catedre, precum cea de istoria Transilvaniei şi cea de sociologie românească. Încă din 1934, primul număr al revistei „Revue de Transsylvanie“ a apărut la Cluj şi a fost publicat după refugiu la Sibiu până în 1944.
Început problematic la Sibiu
Cu toate acestea, documentele din anuarul universităţii nu ascund dificultăţile noului început, care au constat, în genere, în adaptarea infrastructurii existente în Sibiu la cerinţele activităţii universitare în cel mai scurt timp. Instituţiile civile şi militare din oraş au arătat multă înţelegere pentru eforturile universităţii, care a fost dislocată de la Cluj, pentru a organiza condiţiile pentru predare/ cercetare şi cele pentru găzduirea studenţilor cât mai rapid posibil. Liceul de fete „Domniţa Ileana“ de pe strada de atunci Carmen Sylva (înainte strada Seviş) a fost folosit temporar drept clădire principală. Structura de bază a clădirii tocmai fusese finisată, fiind acum extinsă cu o aripă principală şi dotată cu mobilier adus de la Cluj. Rectoratul, decanatele celor trei facultăţi (facultatea de filosofie, de drept şi de medicină), sălile de curs şi de seminar ale facultăţilor de drept şi de filosofie, institutul de filologie clasică, muzeul etnografic şi biblioteca central universitară au fost găzduite acolo[1]. Clinicile universitare au fost găzduite la şcoala de cadeţi de la capătul străzii Seviş. Pe de altă parte, atât cele unsprezece departamente ale Facultăţii de Medicină „Victor Babeş“, cât şi unele departamente ale Facultăţii de Filosofie, care nu mai erau găzduite în clădirea principală, au fost instalate în spaţioasa cazarmă de infanterie „General Dragalina“ (cazarma de infanterie imperială „’90“ până în 1918). După ce universitatea a cumpărat o clădire pe Strada Funarilor 20, Institutul de Istorie şi Centrul de Studii Transilvane s-au mutat acolo.
Cele mai mari provocări au fost pentru conducerea universităţii găzduirea şi hrănirea studenţilor. Motivele politice pentru acest fapt au fost oferite transparent în raportul rectorului. Înfiinţarea căminelor şi a cantinei s-au dovedit complicate, pentru că la începutul refugiului, această sarcină, sub presiunea mişcării naţional-legionare, a fost lăsată în mâinile studenţilor, cu rezultate catastrofale. Situaţia s-a îmbunătăţit, când Garda de Fier a fost suprimată în ianuarie 1941. Camera locală de comerţ a furnizat unul din pavilioanele sale de târg pentru înfiinţarea cantinei studenţeşti. Căminul studenţesc, care fusese pus la dispoziţia universităţii de către franciscani, a fost în scurt timp rechiziţionat de trupele de instruire ale Wehrmacht-ului.
Influenţă politică şi rezistenţă
Vasile Puşcaş, titularul catedrei Jean Monnet, descrie în istoria sa a Universităţii „Babeş-Bolyai“ (Universitate. Societate. Modernizare. Idealul universităţii moderne la Cluj (1919 – 1945), ed.cit., pp. 259-260) influenţa decidenţilor politici asupra sorţii Universităţii din Cluj refugiate la Sibiu şi atitudinea conducerii universitare. Spre deosebire de cazul Universităţii Strasbourg din 1939, care a putut fi mutată în oraşul neocupat din Franţa centrală Clermont-Ferrand înainte de invazia germană iminentă, politicienii români se aflau în faţa unei dileme speciale. Pe de o parte, exodul Universităţii din Cluj era o consecinţă a anexării şi ocupării nordului Transilvaniei de către Ungaria cu sprijinul Germaniei hitleriste, pe de alta, România era transformată tot mai mult într-un stat satelit german după 1940. Odată cu începerea războiului de la 22 iunie 1941 [operaţiunea Barbarossa – invazia Uniunii Sovietice n.tr.], doar la câteva luni de la refugiul Universităţii, au apărut poveri noi considerabile pe activităţile universitare, pentru că nu numai numeroşi profesori şi majoritatea asistenţilor tineri, ci şi o mare parte din personalul tehnic şi administrativ au fost recrutaţi.
Conducătorul statului, mareşalul Antonescu şi, în mod special, ministrul de externe Mihai Antonescu au încercat să creeze capital politic prin fonduri instituţionale şi prin subvenţii private pentru a crea sentimente patriotice. Aşa cum arată anuarul, doar după ce rebeliunea legionară a fost suprimată prin intervenţia directă a şefului statului, Ion Antonescu şi soţia sa au găsit o soluţie la chestiunea cazării studenţilor. Antonescu a cumpărat fabrica abandonată de pantofi Herma, a renovat-o şi a transformat-o în cămin studenţesc, acesta primind numele celui din Cluj, Avram Iancu. La sugestia primului ministru Mihai Antonescu, o aripă a clădirii administraţiei financiare a fost eliberată pentru a se organiza acolo un centru de întâlniri pentru studenţi („casa studenţească“).
În acelaşi timp, însă, profesori proeminenţi precum Lucian Blaga, care a fost persecutat de regimul comunist după sfârşitul războiului, şi D.D. Roşca au asumat o poziţie publică împotriva fascismului şi a totalitarismului, pledând pentru conservarea valorilor perene ale culturii naţionale şi universale. Când asistentului universitar Barbu Zevedei i s-a intentat un proces politic în Sibiu în 1943 din cauza respingerii sale publice a regimului Antonescu, întregul corp profesoral şi studenţesc, inclusiv rectorul Iuliu Haţieganu, şi-au exprimat solidaritatea cu el.
Întoarcerea la Cluj
Întoarcerea Universităţii „Regele Ferdinand I“ la Cluj, mereu sperată şi râvnită de conducerea sa, a avut loc în condiţii diferite, dar nu mai puţin delicate (Ibid., pp. 261-3). După lovitura de stat de succes a regelui român Mihai I din 23 august 1944, România a întors armele împotriva Germaniei hitleriste şi a continuat lupta alături de aliaţi. Dar pentru că prim ministrul britanic Winston Churchill şi dictatorul sovietic Iosif Stalin au pus la punct „acordul de procentaj“ secret referitor la diviziunea Europei de Sud-Est în sfere de influenţă ale Vestului şi ale Estului, iar România a fost desemnată cu „75%“ [90% n. tr.] în sfera hegemonică a Uniunii Sovietice, speranţele rectorului clujean pentru o reîntoarcere timpurie la sfârşitul ocupaţiei maghiare a nordului Transilvaniei nu sunt justificate. Pentru că trupele sovietice au fost primite cu entuziasm de conducerea Universităţii maghiare „Ferenz József“ cu dovezi ale conformării ideologice după intrarea lor în Cluj, comandantul militar local a permis universitarilor maghiari să rămână în oraş, interzicând Universităţii româneşti aflate în exil în Sibiu să se întoarcă în Cluj. În ianuarie 1945, prefectul din Cluj, urmând instrucţiunile ocupanţilor sovietici, a ordonat întemeierea a două universităţi etnice: Universitatea română „Babeş“ şi Universitatea maghiară „Bolyai“. La 25 septembrie 1945, Universitatea „Regele Ferdinand I“ a reînceput activitatea de predare în Cluj după cinci ani. Dar încă urmau vremuri grele pentru profesori şi studenţi. Guvernul instalat de sovietici la 6 martie 1945 sub conducerea prim ministrului Petru Groza a dat la 31 martie 1945 un decret-lege, care prevedea „purificarea“ administraţiei publice. În ciuda protestelor şi a petiţiilor senatului universităţii împotriva purificării planificate a corpului profesoral, din cauza intenţiei conducerii de a se întoarce, considerate „acţiune naţionalistă“, persecuţia politică a început în luna aprilie a aceluiaşi an şi a continuat în mai multe valuri până în 1950.
Reevaluare istorică şi consecinţe
În timp ce fundalul şi circumstanţele refugiului Universităţii din Cluj la Sibiu n-au fost abordate de istoriografi nici în perioada comunistă, nici în cele trei decenii următoare, a existat, dacă se poate spune aşa, un subprodus cultural, care, în anii găzduirii Universităţii din Cluj la Sibiu, a jucat un rol important în conştiinţa publică a României: Cercul Literar de la Sibiu. Întemeiat în ianuarie 1942 drept „Cercul Literar Octavian Goga“, cenaclul literar al universităţii a dezvoltat o activitate care a depăşit în curând contextul local. Aceasta n-a fost numai meritul mentorului şi a „preşedintelui“ său, Lucian Blaga, ci şi acela al calităţii producţiei literare a studenţilor membri, mulţi dintre ei devenind printre cei mai cunoscuţi autori români în anii următori, de pildă Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu, Ion D. Sîrbu, Cornel Regman, Nicolae Balotă, Eugen Todoran, Eta Boeriu, Radu Enescu, Ioanichie Olteanu, Wolf von Aichelburg, Ovidiu Cotruş şi alţii. Nu de multă vreme, cercetătorul literar Virgil Nemoianu a comparat semnificaţia grupului cu aceea a societăţii „Junimea“ întemeiată de Titu Maiorescu la Iaşi şi a apreciat-o drept egala ei. În accepţiunea lui Nemoianu, membrii Cercului Literar de la Sibiu sunt o „generaţie de aur“ nu numai graţie produselor artistice ale fiecăruia în parte, ci, mai ales, datorită orientării lor estetice, pe care şi-au stabilit-o ca intenţie (https://mnlr.ro/conferinta-doinas.cercul-literar-si-generatia-de-aur/). Programul grupului a fost publicat de I. Negoiţescu în mai 1943 într-o scrisoare deschisă către criticul literar E. Lovinescu. În aceasta, autorii grupului s-au dedicat concepţiei lovinesciene moderniste a artei şi valorilor perene ale culturii universale. N-a fost o coincidenţă că manifestul a fost perceput ca un protest împotriva ideologiei oficiale şi a esteticii tradiţionalist-naţionaliste. Pentru mulţi dintre aceşti autori români, studiul în Sibiu a facilitat primul contact cu stilul de viaţă transilvănean-german, inclusiv cu literatura şi cultura; s-au născut prietenii cu autorii sibieni germani cu aceeaşi deschidere mentală, care vor deveni permanente.
Şi ce rămâne din toate acestea?
Mai presus de toate, Sibiul a fost capabil să dovedească calificarea sa ca oraş universitar între 1940 şi 1945. Mai mulţi dintre profesorii şi studenţii care au activat în acei ani la Sibiu au obţinut în perioada următoare prestigiul academic, iar unii dintre ei, precum, de pildă, istoricul şi viitorul rector al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj (aşa cum s-a numit din 1959, când universitatea română şi cea maghiară s-au reunit) Constantin Daicoviciu au avut şi influenţă politică. Graţie eforturilor lor comune a fost întemeiat în 1969 primul institut universitar la Sibiu, iniţial un „vlăstar“ al Universităţii din Cluj.
(Comunicare ţinută la conferinţa aniversară „50 de ani de germanistică la Universitatea «Lucian Blaga» din Sibiu“, 24-26 octombrie 2019)
(traducere din limba germană de Ştefan Bolea şi Andreea Bolea)
[1] Anuarul conţine numeroase fotografii ale sălilor nou mobilate.