PROF. DR. TEOFIL LUNG: LIMBA ROMÂNĂ – ÎNCOTRO?

Ştie cineva care este vechimea exactă a limbii române? Cunoaştem cu aproximaţie că între secolele VII-VIII legile fonetice, în trecerea de la limba latină la română, s-au încheiat. La venirea slavilor (bulgarilor), sec. VIII, idiomul limbii române era deja încheiat. Protoromâna vorbită de dacii de la nord de Dunăre şi de geţii stabiliţi la sud este limba vorbită neîntrerupt ca mijloc de comunicare orală populară (arhaică) care s-a amestecat cu limba latină, limba scrisă, administrativă care se vorbea şi, mai ales, se comunica „interetnic“ în aproape tot arealul european Din păcate, documente care să ateste vechimea limbii noastre sunt foarte puţine, aşa că mai bine să-i lăsăm pe lingvişti, cei care şi-au asumat profesional păstrarea limbii române, să se pronunţe. Putem să speculăm numai, de exemplu, că Ovidiu exilat la Tomis, fiind nevoit să înveţe graiul geţilor (pe care-i considera barbari) ar fi scris câteva poeme în limba lor, poeme care până în prezent nu au fost găsite. Ar fi un document de scriere în limba geţilor cu grafie latină.

Astfel, rămânem la anul 1521, cu Scrisoarea boierului Neacşu către judele Braşovului prin care-l anunţa că turcii trecuseră Dunărea. Sau, la Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, lăsate ca „testament“ urmaşului la Domnie, înainte de plecarea la cele veşnice (1521). „Carte de învăţătură“ valabilă şi astăzi pentru cei care se cocoaţă în vârful ierarhiei. Spre exemplu: „Şi să nu omori pre nimenea făr’ de judecată dreaptă şi făr’ de spovedanie, ca să nu fi şi tu junghiat fără milă“.

Mai târziu, diaconul Coresi a tipărit la Orăştie (1582) prima traducere românească a Vechiului Testament, cunoscută sub numele de Palia de la Orăştie, iar în 1688 este publicată prima ediţie integrală a Bibliei în limba română, rămasă posterităţii drept Biblia lui Şerban Cantacuzino sau Biblia de la Bucureşti. Cititorii acestor rânduri se vor întreba (unii) ce legătură au cele amintite mai sus cu limba română de azi? După părerea mea, cunoaşterea trecutului oricărui fenomen ajută la formularea unui diagnostic şi la elaborarea unei terapii. Noi, în medicină, ne folosim de un istoric normal şi patologic al pacientului ca să ne putem orienta spre un „diagnostic“ pe baza căruia să instituim un tratament cauzal, cel mai corect şi cu rezultatele cele mai profitabile pentru viaţa bolnavului. Limba unui popor este un organ viu, cu creşteri (naşteri) şi descreşteri, cu influenţe benefice, dar şi malefice care pot merge până la anihilarea completă. Dezintegrarea unei limbi este echivalentă cu atacul unor boli aproape incurabile asupra oricărui organism viu, care sfârşesc cu moartea, cu dispariţia lui.

Privită din perspectivă istorică, constatăm că limba noastră cea „dulce şi frumoasă“, bogată „ca un fagure de miere“, era o limbă vorbită de un popor majoritar analfabet, folosită mai mult pentru comunicarea în familie, între grupuri şi comunităţi restrânse şi influenţată de venetici, veniţi pentru a culege roadele acestui Eden. Până astăzi străbat limba română graiul moldovean, muntean, dobrogean sau transilvănean. Fondul de cuvinte s-a îmbogăţit mereu şi de la Eminescu încoace vorbim de limba română cultă. Prin urmare, cum era limba română, din momentul când deja avea un idiom propriu (sec. VIII) şi până acum o sută de ani?

Răspunsul ar fi: după cum era viaţa şi vieţuirea românilor dintre Dunăre, Carpaţi şi Marea Neagră. Fiindcă întotdeauna viaţa omului a fost, este şi va fi influenţată de situaţia materială, a lui şi a ţării în care vieţuieşte. Iar limba, ca instrument de comunicare, se află în aceeaşi situaţie. Intelighenţia nu a făcut şi, din păcate, nu face excepţie, fiind „bântuită“ mereu de ideea sincronismului în special cu cultura şi limbajul occidental. Ne este cunoscută perioada lui „furculision“, când franţuzismele invadaseră limba română şi când nu erai „subţire“, de bon-ton, dacă nu introduceai în vorbire sau în scris câte o expresie franţuzească, sau, prin Ardeal – nemţească. Aşadar, limba română a fost mai mereu „sincronă“ cu limba celui (celor) care bântuiau peste aceste meleaguri.

Astăzi, încet dar sigur, a apărut un nou limbaj numit deja rongleza. Imperiul globalist are infinit mai multe mijloace de a impune un limbaj unic de comunicare căruia începem să-i desluşim puterea de penetrare, astfel încât noi, cei mai „vechi“, asistăm, mai ales la copii şi adolescenţi, la o vorbire care seamănă cu o „păsărească“, nici engleză curată, nici română adevărată. Scrisul nu face excepţie.

Înseşi traducerile din engleză (americană) sunt uneori aberante, schimbând total sensul cuvântului românesc. Spre exemplificare (la zi) – distanţarea socială cu care ne „asasinează“ noua dictatură medicală, nu are nicio legătură cu distanţa dintre două persoane (măsurabilă), ci cu o anumită ierarhie de subordonare. Auzim mereu, chiar din gura unor intelectuali cu grade înalte universitare cuvântul locaţie, pentru a indica un loc anume, pe când sensul lui originar este de taxă, plată pentru un lucru luat în chirie sau pentru vagoanele care staţionează pe o linie secundară într-o gară. Este inutil să mai amintesc de OK sau Bună! (ca salut). Vreau să mai aduc în discuţie modul de manipulare prin „persoane de influenţă“ de când a venit peste noi, ca din neant, această „epidemie“. Nu suntem atenţi cum se denaturează ştiinţa spre scopul dorit. Cei care nu au făcut în viaţa lor o oră de virusologie, microbiologie, genetică, boli infecţioase sunt intoxicaţi cu noţiuni pe care nu le pricep în profunzime. (Cum să ştie omul de rând ce este un ARN, când şi cei care vorbesc despre el nu ştiu decât la nivel elementar..?.).

Cuvântul este cea mai puternică armă, el poate ucide, el poate dărâma şi tot el poate clădi. Cuvântul poate fi lămuritor luminând minţile sau le poate întuneca până la dezagregarea, neantizarea fiinţei umane. Cuvântul care se naşte încă din pântecele mamei curge lin precum un râu la originea lui. De aceea vorbim de limba maternă, cea care ne dă identitate şi în actele oficiale. De aceea, Eminescu o numea „gingaşă şi frumoasă zidire“ sau „stăpâna noastră“. Da, ea poate fi stăpâna noastră şi noi stăpânii ei, dar ar trebui să ştim şi să fim conştienţi că asta înseamnă mari responsabilităţi, şi pricepere, şi dorinţă de a o grădinări ca pe o adevărată şi gingaşă zidire. Limba maternă este cea mai de preţ moştenire de la cei care ne-au dat viaţă, este ADN-ul nostru identitar. Cercetările de neurofiziologie arată că pentru deprinderea limbajului perioada critică începe cu stadiul de sugar şi se termină aproximativ între vârsta de 8 ani şi pubertate. Este adevărat că datorită neuroplasticităţii la nivelul creierului, capacitatea de a învăţa o a doua limbă se poate extinde în timp. Dar, deprinderea/învăţarea limbii materne cade în seama părinţilor şi a şcolii, a educaţiei.

Cum arată azi limba română şi care e direcţia/sensul spre care se îndreaptă? De arătat – arată precum cei care se folosesc de ea ca mijloc de comunicare. Nici mai rău, dar nici mai bine. Limbajul noii mahalale se insinuează rapid printre frumoasele sonorităţi ale limbii. Aculturalitatea este deja un fenomen social, generat de credinţa guvernanţilor, bazată pe evidenţe, că pot să facă politică şi afaceri aducătoare de bani fără număr, fără să-ţi pierzi timpul cu învăţătura. Deci, după expresiile cocalarilor poţi fi mişto şi cool fără să mai treci pe la şcoală, sau, de ce nu?, să-ţi cumperi o diplomă şi chiar un doctorat. Cred că suntem ţara cu cele mai multe diplome şi cu cei mai mulţi „doctori“ făcuţi prin aceste fabrici la şcolile de stat şi private. Aşa am ajuns la un procent înspăimântător de „analfabeţi funcţionali“ – iată o expresie nouă intrată în vocabularul limbii române.

Peste toate acestea, a mai venit şi închiderea instituţiilor de învăţământ, şcoala devenind… învăţare virtuală. Nimeni din cei cu putere de decizie nu au luat în calcul situaţia miilor sau zecilor de mii de copii care nu dispun de mijloace de comunicare şi care ar urma să înveţe (cum?) alfabetul limbii române, înmulţind astfel numărul adevăraţilor analfabeţi, cei care, peste timp, vor semna prin amprenta digitală după cum făceau mulţi din strămoşii lor.

În ultimii treizeci de ani, nivelarea în jos a procesului educativ este tot mai accentuată, ca în orice ţară cucerită şi transformată în colonie. Din acest motiv, tot mai mulţi români părăsesc (cu durere în suflet) ţara spre alte zări cu speranţa unui trai mai bun. Acolo ei deprind o a doua limbă, româna rămânând doar de uz familial. Copiii lor sunt integraţi în limba şi în cultura ţării respective. Încet dar sigur numărul vorbitorilor limbii noastre scade dramatic. În ţară, romgleza câştigă teren. Colonizarea unei ţări începe cu aspectele materiale şi se termină cu deznaţionalizarea prin „matişarea“ limbii până la dispariţia ei.

Pentru noi, ca români, am constatat câteva fenomene singulare în raport cu alte naţiuni: folosim (oral şi în scris) cât mai multe expresii din limba „colonialistului“, având un fel de snobism care ne dă credinţa că tot ce e străin este mai valoros decât ce se găseşte pe la noi. Pe de altă parte, din păcate, nu avem un cult pentru alfabetul şi limba română. În volumul Poduri şi vămi, Horia Bădescu, în urma vizitei în Armenia, impresionat de acea lume miraculoasă, o lume care vorbeşte depre triumful spiritului, al limbii, asupra materiei, a timpului istoric, îl evocă pe întemeietorul alfabetului armean în secolul al V-lea, Mesrop Maştoţ, alfabet unic în istoria scrisului, alături de cel slavon întemeiat de fraţii Kiril şi Metodiu. Dar, mai scrie Horia Bădescu ceva care ar trebui să ne fie de învăţătură: „Spulberaţi de istorie, înrobiţi, alungaţi, martirizaţi, exterminaţi, armenii au continuat să existe ca popor pentru că s-au robit până la pierzanie spiritului, limbii şi alfabetului lor“. Şi ne mai vorbeşte magistrul cuvintelor, Horia Bădescu, despre monumentul alfabetului lor de la Ecimiadzin, unde vin să îngenuncheze armeni din toate colţurile lumii, în faţa alfabetului cu litere uriaşe, lucrate în aur şi pietre scumpe…!

Să stăm, să cugetăm la cele de mai sus şi să vedem (dacă vrem să vedem) cât de departe ne situăm de această fervoare a spiritului care uneşte un popor.

În sfârşit, ce mai putem face sau ce ar mai trebui făcut? Aici răspunsurile ar fi multe şi niciodată suficiente. Credinţa mea este că două ar fi obligatorii:

În primul rând, să ne trezim din starea de sclavie, să renunţăm la „poziţia ghiocelului“ în faţa mai marilor lumii, fiindcă imperiile vin şi pleacă, iar noi rămânem, sau ar trebui să vrem să rămânem. Să trecem la muncă şi să ne reclădim ţara. Şi atunci, şi cei pribegiţi prin lume, măcar o parte, se vor întoarce la obârşie.

În al doilea rând (sau, poate, în primul rând), să facem din EDUCAŢIE o prioritate naţională. Fără educaţie, în sens larg (din familie, şcoală, societate etc), nu se poate ieşi din robie şi, cu atât mai puţin, nu se pot realiza lucruri durabile. Trebuie să conştientizăm că un popor este cu atât mai liber cu cât gradul său de educaţie creşte. Este demonstrat ştiinţific că prin antrenarea neuronilor se crează cu 25% mai multe ramificaţii care îi conectează, adică se măreşte ideaţia (agilitatea minţii), educaţia fiind factorul major al acestui fenomen biologic. Dintre toate organele lumii vii, creierul uman este cel mai important. De aceea, în urmă cu 2500 de ani, Confucius decreta: „Cine este stăpânul minţii este stăpânul Universului“.

Ce ne rămâne de făcut? Să ne antrenăm mintea, gândirea şi imaginaţia!

Profesorul Teofil Lung  este medic chirurg, specialitatea maxilo-facială,
şef al Clinicii de profil din Cluj-Napoca în perioada 2003-2013.