ION VARTIC: CIORAN PROTAGONIST DE BENZI DESENATE

Dacă în anii ´50, cînd la tot felul de recepţii culturale pariziene era prezentat drept „prietenul lui Eliade“ sau „prietenul lui Ionesco“, în ultima vreme Cioran îi surclasează pe cei doi prieteni prin posteritatea lui surprinzător de vie, aproape epică. A făcut vîlvă, de pildă, acea peticăreasă, mai perspicace decît reprezentantul Editurii Gallimard, datorită căreia n-a ajuns la gunoi un vraf întreg de manuscrise dosite din mansarda lui Cioran. De altfel, un alt set de documente cioraniene s-au şi vîndut în 2011 cu 510 000 Euro (cu taxe cu tot) – cumpărătorul, George Brăiloiu, le-a donat Academiei Române. Fapt şi mai ameţitor, în aşteptare sînt încă 37 de caiete spiralate cu însemnări. Iar un scandal ipocrit a provocat Eine Liebe von Cioran, una goetheană, dezvăluită de Friedgard Thoma. Culmea, Cioran, care strîmba din nas cînd venea vorba de Goethe, a avut în amurg o „elegie de la Paris“ mai de succes decît aceea goetheană de la Marienbad… încît mi-l imaginez pe Cioran recitind primul capitol al unei povestiri din Anii de drumeţie ai lui Wilhelm Meister. Apoi, acum doi ani, Nicolas Cavaillès a făcut cunoscut publicului francez un manuscris românesc al lui Cioran, dîndu-i ca titlu o sintagmă din primul aforism: Fereastră spre Nimic. În fine, în martie anul acesta, a apărut o carte pe cît de neobişnuită, pe tot atît de plăcută: Cioran, On ne peut vivre qu´à Paris, Bibliothèque Rivages, cu desene de Patrice Reytier, în colecţia îngrijită de Lidia Breda. Volumul se explică pe sine pe ultima copertă: „O carte ilustrată plecînd de la aforismele lui Cioran care devine aici un personaj de bandă desenată: îşi distilează maximele plimbîndu-se prin Paris“; desenatorul ilustrează 80 de aforisme, dintre care 61 inedite. Iar titlul culegerii capătă sens întreg în ultimul său desen. La baza desenului stă o fotografie reală cu Cioran şi prozatorul Louis Nucéra, surprinşi chiar pe rue de l´Odéon. În reinterpretarea grafică a lui Patrice Reytier, prozatorul îl întreabă „Nu se poate trăi decît la Paris?“, iar gînditorul îi răspunde afirmativ, „Locul ideal în care să-ţi ratezi viaţa“. Ideea realizării unui asemenea volum i-a fost sugerată lui Patrice Reytier de faptul că, după părerea lui, „punctuaţia“ lui Cioran „articulează frazele ca şi cum le-ar decupa în momente succesive, în careuri juxtapuse“, şi de aceea ele pot fi compartimentate în pătrăţele de bandă desenată, cu finaluri ce cad ca nişte cuţite de ghilotină, iar autorul lor poate fi considerat „un perfect scenarist de comic strips“.

Volumul prezintă un personaj Cioran peripatetic, care străbate Parisul, iar din cînd în cînd formulează lapidar ceva ce îi trece prin minte. Cartea se păstrează într-o subtilă ambiguitate: nu este limpede dacă locurile pe unde trece îi stîrnesc anumite gînduri, sau, dimpotrivă, locurile nu sînt decît o ilustrare potrivită a gîndurilor lui, aproape o obiectivare a acestora. Foarte semnificative sînt în acest sens cele trei careuri cu scaune goale, minuţios redate, din Jardin du Luxembourg, care însoţesc gîndul lui Cioran, el însuşi absent din imagine, de parcă am fi la un spectacol în aer liber cu piesa lui Ionesco: „Quand tout le monde me donnera raison, la Fin sera en vue“. Nu întîmplător, şi în aceste benzi desenate, în timp ce bîntuie prin Cartierul Latin, pe podurile sau pe cheiul Senei, prin Cimitirul Père-Lachaise şi mai ales prin „grădina mea“, adică prin Jardin du Luxembourg, el îşi spune că ceea ce îi descalifică pe mai toţi filosofii e faptul că nu apelezi la ei nici o clipă în momentele tale de descurajare, după cum îşi spune că nu poţi să fii filosof dacă ai simţul ridicolului. Dacă nu e filosof, Cioran nu e nici literat, ci un gînditor privat, ocazional, prezent el însuşi în gîndirea sa, unul care dă impresia că e la fel cu toţi trecătorii pe care-i întîlneşte-n cale şi care, la rîndul lor, pot avea impresia că şi ei pot gîndi ca el. Aşa că e binevenit faptul că îl putem vedea în trei careuri pe Cioran în balconul mansardei sale care dă în rue Casimir Delavigne, avînd în fundal faţada Teatrului Odéon. Imaginile acestea desenate foarte exact trimit la două fotografii din ´66 şi ´88, dovedind că locatarul dădea o importanţă simbolică prezenţei sale ca „om de la ultimul etaj“. Fapt ce îmi aduce în minte „cămăruţele mansardate“ ale lui G. Chr. Lichtenberg, ca şi cămăruţa de sub acoperiş, de chiriaş sărac, pe care o evocă Kierkegaard atunci cînd vorbeşte despre gînditorul privat.