Ana Ionesei

Între jurnal şi operă

Roland Barthes concepe reprezentarea fantasmatică a scriitorului ca pornind de la extirparea operei: „fantasma impune scriitorul exact aşa cum poate fi el imaginat plecând de la jurnalul său intim, adică scriitorul minus opera sa: formă supremă a sacrului: semnul şi golul“ (Plăcerea textului, Cartier, 2006, p. 97).

Argumentaţia sa pro-fragmentaritate se bazează pe o apologie a imaginarului, fiindcă toate formele scriiturii fragmentare, creând iluzia dispersării, determină recucerirea imaginarului. Regula de aur pe care o respectă scriitura de sine rămâne perpetua punere sub semnul întrebării a pertinenţei şi a limitelor propriului discurs, care iniţial se detaşează de pretenţia Operei ca Totalitate. Pentru Roland Barthes, există o procesualitate directă de la „disertaţia distrusă“, trecând prin fragment şi ajungând la jurnal. Travaliul de doliu infinit al continuităţii şi refuzul definitivului fac posibilă incandescenţa fragmentarităţii.

Cele douăsprezece caiete ale lui Kafka conţin multiple fragmente suspendate, ce pot fi socotite capodopere în sine, verificând ipoteza lui Blanchot potrivit căreia „scriitorul nu poate ţine decât jurnalul operei pe care nu o scrie“ (Cartea care va să fie, EST, 2005, p. 261).

Indicibilul ca mobil al jurnalului se concretizează într-o nelinişte cronică, conjugată cu spiritul teatral al autoanalizei, manifestând o încredere limpede în ceea ce Blanchot numeşte „ciudata convingere că te poţi observa şi că trebuie să te cunoşti“ (op. cit., p. 260).

Jurnalul este scena pe care se derulează funeraliile unor lucrări abandonate, „vampirul“ care acţionează atât ca forţă stagnantă, cât şi ca impuls pentru Operă. În culisele acesteia din urmă, amploarea îndoielii de sine ajunge pentru Kafka până la autosuspectarea de a nu-şi valorifica „talantul“ talentului, dar există un fir roşu al convingerii tacite în rolul expiativ al scriiturii de sine.

În caietul al treilea, figurează descrierea minuţioasă a mecanismului prin care Opera este inoportunată de o forţă „ocultă“, a cărei denunţare constituie o satisfacţie în sine:

„Mă izolasem de toţi şi, confruntat cu propria-mi povestire, mi-am ţinut pur şi simplu bărbia în piept. Frazele dezordonate ale acestei istorisiri au nişte goluri că ţi-ai putea vârî ambele mâini între ele; o frază are o rezonanţă înaltă, alta sună grav, după cum se nimereşte; apoi o frază se freacă de alta ca limba de un dinte cariat sau fals; o altă frază se apropie mărşăluind şi debutează atât de brutal, încât întreaga povestire este cuprinsă de o uimire posacă (…). Îmi explic asta prin faptul că am prea puţină vreme şi linişte pentru a pune în evidenţă toate posibilităţile talentului meu. De aceea, întotdeauna reuşesc să iasă la iveală doar nişte lucruri care nici nu încep bine şi se şi sfârşesc, nişte începuturi întrerupte brusc (…) Dacă vreodată aş putea să termin o scriere întreagă, ceva mai mare şi bine construită de la un capăt la altul, atunci nici istorisirea mea nu s-ar mai despărţi niciodată definitiv de mine, iar eu, ca rudă de sânge a unei povestiri sănătoase, aş avea dreptul să ascult în linişte şi cu ochii deschişi lectura ei; aşa însă, fiecare bucăţică din ea aleargă de colo-colo, fără să-şi găsească un adăpost, şi mă poartă în direcţia opusă. În afară de asta, tot am să mă bucur, dacă explicaţia de faţă este corectă“ (Jurnal, RAO, 2007, p. 131).

După cum se poate sesiza, pentru Kafka luciditatea de a-şi asuma aşa-zisa incapacitate de a se tran-scrie (în Operă) alternează cu o naivă şi mereu revigorantă speranţă în iminenţa posibilităţii de a se „mântui“ prin scris: „Începând de azi, vreau să mă ţin de jurnal! Să scriu regulat! Să nu mă dau bătut! Chiar dacă n-are să fie izbăvire, vreau totuşi să fiu demn de ea în orice moment“ (Jurnal, ed. cit., p. 231). „Cu Jurnalul n-ai voie să te opreşti!“ (Scrisori, Univers, 1998, p. 96)

Jurnalul nu inoportunează Opera, ci o alimentează printr-un „milostiv surplus de forţe, survenit într-un moment în care este totuşi limpede că durerea mi-a consumat toate energiile“ (Jurnal, ed. cit., p. 511). Totodată, există o anumită coerenţă în posibilitatea ca produsul finit al scriiturii de sine să reprezinte o ameninţare prin însuşi faptul completitudinii sale, potrivit argumentaţiei lui Maurice Blanchot: „Kafka, poate fără să fie conştient de aceasta, a simţit din plin că a scrie înseamnă abandon faţă de ceea ce nu încetează şi, din spaimă, spaimă a nerăbdării, preocupare scrupuloasă a exigenţei de a scrie, şi-a refuzat cel mai adeseori să facă acel salt ce sigur permite desăvârşirea, acea încredere nepăsătoare şi fericită prin care (pentru moment) interminabilul este terminat“ (Spaţiul literar, Minerva, 2000, p. 103).

Această goană fără tihnă a scriiturii de sine, consensuală cu mecanica angoasei, indică o încredere clandestină şi oarbă în posibilităţile sale. Povestirile „anulate“ apar în mod frecvent în paginile jurnalului, confirmând o anumită mişcare contrapunctică, constând în îmbinarea liniei melodice a spaimei ca sterilitate cu spaima ca premisă a continuităţii scriiturii de sine, prin care aceasta din urmă îşi atestă potenţialul imprevizibil.

Jurnalul ca Operă survine tocmai în faliile şi cenzurile pe care le întâmpină rostirea, fapt ce are drept consecinţă mistificarea prin omisiune a conţinutului autobiografic şi prioritizarea rolului său de „atelier“ şi depozitar al mărturiilor anticipative ale Operei:

„ (…) acum, ajuns acasă, am citit Metamorfoza, pe care o găsesc proastă. Poate că într-adevăr sunt pierdut; tristeţea de azi-dimineaţă va reveni, iar eu n-am să-i pot ţine piept multă vreme; îmi răpeşte orice speranţă. Nu mai am chef nici măcar să ţin jurnalul, poate pentru că deja lipsesc prea multe din el, poate fiindcă ar trebui să descriu permanent doar jumătate dintre demersurile mele şi, după toate speranţele, numai jumătatea necesară, ori poate fiindcă scrisul însuşi contribuie la sporirea tristeţii mele“ (Jurnal, ed. cit., p. 345).

Proximitatea de sine însuşi, izolarea şi instituirea dialogului imaginar cu sinele din mediul jurnalului intim obligă la o perpetuă mortificare, întrucât scrisul rimează cu spaima şi solitudinea: „De-abia găsesc un pic de linişte şi aproape că mi se pare că-i prea multă. De parc-aş dobândi un autentic sentiment al sinelui numai atunci când sunt insuportabil de nefericit. Pesemne că aşa şi este“ (Jurnal, ed. cit., p. 544).

Faptul de a fi analizat de ceilalţi generează dorinţa autoanalizei, după cum jurnalul ca atare marchează absenţa alterităţii: „Îndatorirea inevitabilă de a mă autoanaliza: dacă sunt studiat de altcineva, trebuie să mă examinez, fireşte, şi eu; dacă nu sunt luat în seamă de nimeni, trebuie să mă autoanalizez cu atât mai atent“ (Jurnal, ed. cit., p. 538).

Scriitura de sine kafkiană se organizează între polii Jurnalului şi ai Operei, interval guvernat de un circuit permanent al împrumutului de elemente, ce admite sincopa ca incipit şi refren al demersurilor creatoare. Fragmentul kafkian este adesea o mărturie criptată, ceea ce probează existenţa unor focare de coincidenţă între Jurnal şi Operă. Jurnalul devine în mod necesar Operă, dat fiind că autofagia scrierilor suprimate favorizează întoarcerea refulatului.

„Scrisul mi se refuză. De aici, planul unor cercetări autobiografice. Nu o biografie, ci descoperirea şi cercetarea unor elemente cât mai mici. Pe baza acestora vreau să mă edific apoi, precum cineva care are o casă nesigură şi vrea să-şi construiască alături una sigură, pe cât posibil din materialul celei vechi. Grav este însă când îl părăsesc forţele în toiul construcţiei, şi atunci, în locul unei case, ce-i drept, nesigure, dar măcar întregi, se alege cu o casă pe jumătate distrusă şi cu una pe jumătate terminată, aşadar, cu nimic. Ceea ce urmează este o nebunie, cam ca un dans căzăcesc între două case, un dans în care cazacul scurmă şi zvârle cu tocul cizmelor, până ce-şi sapă sub el mormântul“ (Scrieri postume şi fragmente II, Rao, 2008, p. 225).