ZOLTÁN ROSTÁS: MONOGRAFIA GUSTIANĂ

Prima criză (1932–1933)

Conducerea echipei în jurul mesei: Henri H. Stahl, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Gusti şi, în spatele profesorului, Traian Herseni

Acest text este o încercare de clarificare a unei convulsiuni din cadrul mişcării monografice conduse de profesorul Dimitrie Gusti. De aplanarea acestei crize depindea soarta Şcolii Sociologice de la Bucureşti şi relevarea rădăcinilor unor neîmpliniri importante. Criza monografiei nu a fost discutată în anii 1960–1970 de cercetătorii istoriei sociologiei, care se concentrau asupra (unor) texte sociologice publicate, nu şi asupra devenirii acestor studii.

În 1981, apare volumul Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a monografiilor sociologice (Bucureşti, Editura Minerva), o primă lucrare, deghizată în memorialistică, a lui Henri H. Stahl. Această operă era o adevărată revoluţie în istoria sociologiei româneşti, un fel de ego-istorie a unui cercetător, participant activ la naşterea unei ştiinţe, a unei practici originale de cercetare. În acest volum, după descrierea amănunţită a campaniilor monografice dintre 1925–1931 şi după o panoramă a contextului social şi instituţional al monografiei gustiene, Stahl pune în discuţie, pentru prima oară, criza monografiei din 1932–1933:

„[…] în 1932, s-a hotărât să nu mai pornim o nouă campanie monografică, ci să reluăm Drăguşul, spre completare. În lipsa profesorului, mi-a revenit sarcina mo­rală, dacă nu şi oficială, de a avea grijă de această campanie. Ceea ce am şi încercat să fac, întâmpinând însă mari greutăţi din pricină că nu aveam căderea de a convoca şedinţe seminariale, seară de seară; de unde, o lipsă de coeziune a echipei. Totuşi, mulţi dintre cei prezenţi şi-au văzut conştiincios de treabă.

Prea multe de spus, însă, despre această campanie, nu sunt: era o repetare mecanică, mai anarhic-individualistă, a ceea ce se mai făcuse. De fapt, nici măcar strângerea în dosare colective a ceea ce se lucra nu s-a putut realiza, fiecare cercetător strângându-şi în dosare personale documentarea problemei de care se ocupa.

Lipsa profesorului se resimţea neplăcut, căci o grupă de peste 40 de oameni, muncind la o treabă comună, are nevoie de o conducere fermă, unanim admisă de toţi participanţii. Se pare că eu nu aveam în grad suficient calităţile necesare; în tot cazul, îmi lipsea veleitatea de a fi, cu orice preţ, un conducător unic. Erau şi alţii, în echipă, care credeau că li se cuvine lor întâietatea; sau care nu erau de acord cu felul în care vedeam eu problemele satului Drăguş. […]

În 1933, Profesorul a fost de acord cu propunerea să nu mai încercăm o nouă monografie, ci să ne îngăduie să procedăm la redactarea a ceea ce se putuse până atunci strânge.

La propunerea mea a acceptat să ne pună la dispoziţie localul Şcolii normale din Făgăraş, unde să se adune câţiva dintre cei care aveau suficient material documentar pentru a proceda la o redactare a Drăguşului. Făgăraşul fusese ales, ca loc de cazare, pentru că era comod din punct de vedere gospodăresc şi, mai ales, pentru că permitea reîntoarceri la Drăguş, în scurte vizite de completare a informaţiilor ce mai lip­seau.

Nici despre această campanie de redactare nu pot spune că am rămas cu amintiri bune. Aveam din nou dovada că orice muncă făcută în colectiv nu poate da rezultate în lipsa unui «şef de orchestră» în stare să transforme o masă de «dosare» într-o lucrare ştiinţifică“. (pp. 195-204)

Acest fragment indică nivelul de dezvăluire pe care Stahl o considera oportună în momentul apariţiei volumului – anul 1981. Probabil că moartea, în 1980, a lui Traian Herseni, principalul protagonist al crizei, a contribuit la această reţinere. Când am citit volumul de memorii am crezut că lipsa lui Gusti din campanie şi neglijarea unei delegări ferme a conducerii au fost cauzele crizei. Începerea unui proiect de istorie orală cu membrii şcolii gustiene, la mijlocul anilor 1980, şi, în primul rând, convorbirile cu Henri H. Stahl (Monografia ca utopie, Editura Paideia, 2000) au adus lămuriri suplimentare cu privire la explicarea crizei.

„– Nu pricep, cum de nu şi-a dat Gusti seama că era nevoie de o finalizare?

– Până la urmă, monografia se transformase în rutină, lipsită de orişice fel de scop. Fără finalizare vizibilă. Ceea ce, fără îndoială, a dezamăgit pe foarte, foarte mulţi oameni, care, pur şi simplu, n-au mai venit, n-au mai participat la aceste lucrări. Dar asta s-a întâmplat încă odată la Cornova, ultima la care a mai participat, oareşicum. Pe urmă, a doua, care a fost la Drăguş, unde eu n-am avut conducerea. Că Gusti n-a avut fermitatea să spuie: „Conducerea o are Stahl, sau o are Herseni“. A lăsat-o încurcată – deci nu s-a amestecat nimeni la conducere şi s-a mers mecanic; au reuşit câţiva să mai facă câte ceva. Dar prin faptul că au avut ei o anumită idee proprie. Dar n-a mai fost o conducere. O acţiune colectivă.

– Citind cartea, am simţit acest lucru. Dvs. faceţi o aluzie acolo, că de fapt Gusti n-a vrut să lase hăţurile din mână, în sensul că pentru campania asta răspunde Stahl sau Herseni, şi cu asta, practic, a aruncat în altă parte hăţurile.

– Da, da, da. Normal ar fi fost să facă două echipe şi să-l puie pe Herseni la una, şi pe mine la alta. Ar fi fost normal. Şi poate că ar fi ieşit ceva mai interesant. Dar aşa… Au fost şi momente neplăcute, mici certuri, scandaluri, mici chestii…

– Publicaţi o scrisoare a lui Golopenţia, cu plimbările pe lună… Şi cu un termen care m-a frapat: parade sau marşuri sterile. Ce au fost astea?

– Aia am publicat-o anume ca să se puie întrebarea şi să se înţeleagă că o echipă colectivă, dacă n-are conducător, nu poate să… e haotică. Şi se produce o dezagregare.“ (p. 152)

Monografişti în faţa planşei Drăguşului: Xenia Costa-Foru, Traian Herseni şi Henri H. Stahl. În spate: Zizi Constante, Marcela Focşa, Domnica Păun şi Ernest Bernea

Cu aceste informaţii – deloc satisfăcătoare – am rămas multă vreme, ele fiind singurele despre conflictul din anii 1932–1933. Dar, odată cu publicarea seriei de corespondenţă a lui Anton Golopenţia, în cele patru volume editate de Sanda Golopenţia (2000–2010), cantitatea de informaţii despre „criza monografiei“ a crescut exponenţial. Cele mai consistente informaţii au fost furnizate de schimburile de scrisori dintre monografistul Anton Golopenţia, aflat la Bucureşti, ca şef de cabinet la ministrul Gusti, şi monografista Ştefania Cristescu (viitoarea soţie a lui Anton Golopenţia), aflată în campania de redactare de la Făgăraş, Drăguş (Rapsodia epistolară, Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia, 1923–1950, vol. II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2010). Din această corespondenţă redau mai departe fragmente relevante pentru atmosfera de la Făgăraş, din august 1933:

• Ştefania Cristescu către Anton Golopenţia: „Încolo, toate cele pe care tu le ştii. Focşa, care lucrează închis, Stahl în conflict cu lumea toată, Brăiloiu îndată mieros; lume care pleacă sau vine de la Drăguş, restul“. (p. 168).

• Anton Golopenţia către Ştefania Cristescu: „Şi sunt întristat de suferinţele tale de acolo. Measnicoff mi-a spus ceva despre greutăţile relaţiilor tale cu Bernea; Nicu mi-a spus, la telefon, întâmplările tale de ieri; Brauner mi-a mai povestit şi el câte ceva. Nu te întrista prea mult, Ştefanio, şi nici [nu] lua în seamă, pe cât poţi, întâmplările acestea. Nu eşti tu Ştefania «tare şi pregătită pentru viaţă»? E drept că, dacă aş fi acolo, aşa oţărât cum sunt, m-aş fi bătut cu nu ştiu câţi, de nu ştiu câte ori“. (p. 170)

• Ştefania Cristescu către Anton Golopenţia:

„Îţi va fi povestit Brutus ultimele întâmplări de aici. / Pricep puţine din toate meschinăriile personale care sunt gata să strice monografia. Sunt tristă însă peste măsură. / Pe chestia Brăiloiu, se poate să ai dreptate. Împreună cu Stahl, par a conduce un curent de răsturnare a Prof. Gusti. Nu cred să mă înşel. Cu orice ocazie îl vorbesc de rău. Pe mine mă doare mult lucrul acesta; eu ţin încă la el şi cred că oricare i-ar fi scăderile, e totuşi o nedreptate. / Cât despre Herseni, după cele ce mi-a spus Amzăr, care i-a făcut o vizită ieri, acesta, printre altele, reproşează lui Stahl nefăcutele săvârşite aici, la Făgăraş. Nopţi întregi au petrecut băieţii cu Stahl în frunte şi cele două fete în diverse cârciumi de aici. De altfel am rămas şi eu într-o noapte singură aici, în toată această şcoală imens de goală“. (p. 171)

• Ştefania Cristescu către Anton Golopenţia: „Ieri, la plecare, Brăiloiu a spus că redactarea materialului lui nu poate fi gata nici într-un an, «dacă pune pasiune», lucru pe care n-are de gând să-l facă. Bernea, Focşa, Herseni, cărora li se ataşează acum Amzăr şi mai târziu fără îndoială Ionică, au lucrat. Te rog pe tine, Anton, şi pe Vulcănescu să veniţi aici şi să încercaţi să schimbaţi atmosfera“. (p. 172)

• Anton Golopenţia către Ştefania Cristescu:

„E mult rău şi multă înnebunire acolo, fără îndoială; dar ele nu se datoresc faptului că Ricu Stahl a petrecut cu băieţii, ori celui că nu toată lumea a lucrat aşa cum lucrează Bernea şi Focşa. / Vezi tu, eu sunt de partea lui Ricu. Nu ca apărător în acest conflict, ci prin felul meu de a fi. Şi cu totul împotriva celuilalt. Şi cred cu hotărâre că, dincolo de poftirile şi prefăcătoriile zilei de azi şi de mâine, dreptatea de totdeauna e cu cei dintâi. / Vezi tu, Herseni, Bernea şi Focşa sunt toţi oameni cari vor să devie ceva. Herseni e pe cale; ceilalţi se simt nedreptăţiţi şi vor să se dovedească mai presus de cei luaţi în seamă până acum, prin număr de pagini, importanţă, originalitate, zel, omenie şi toate celelalte însuşiri bune. Vor să deschidă ochii celor de sus, să ştie şi ei că fruntaşii de acum sunt băutori; că le place să petreacă şi să vorbească, că se bucură de zile frumoase, de poeţi şi de câte alte lucruri, neserioase în lumea savanţilor cu morgă, imaginaţi de ei. Şi stau, desigur, deseori şi se miră de neghiobia lumii, care nu vede aşa ceva, căreia îi scapă că ei muncesc şi nu sunt niciodată neserioşi“. (pp. 173-174)

• Ştefania Cristescu către Anton Golopenţia: „Fapt este că Bernea găseşte că [magia] e una din problemele frumoase de redactat şi că trebuie s-o facă el. Mie mi-a ţipat că trebuie să lucrez la Folclor sau la Lingvistică“. (p. 177) / Astfel de fragmente de scrisori ilustrează suficient de mult (pentru acest scurt documentar) starea de derută a tinerilor monografişti, care – indiferent de prezenţa sau lipsa lui Gusti din campanie – căutau să demonstreze competenţă ştiinţifică şi abilitate pentru funcţiile la care aspirau. Desigur, în corespondenţa vastă a lui Anton Golopenţia au fost multe alte informaţii care confirmau sentimentul de frustrare al Ştefaniei Cristescu şi atmosfera de nerespirat din această campanie de redactare. Şi este probabil ca Gusti să fi fost informat, dar poate cu accente mult mai estompate.

Toată această panoramă este completată acum de o scrisoare inedită a lui Traian Herseni, adresată lui Dimitrie Gusti, după terminarea campaniei din 1933, care urmează să fie publicată, alături de multe alte epistole adresate profesorului (Scrisori inedite adresate lui Dimitrie Gusti, volum editat de Zoltán Rostás, în curs de apariţie). Fără îndoială, este documentul cel mai surprinzător pentru cercetătorul perioadei în discuţie:

„Mult stimate Domnule Profesor, În calitatea mea de asistent al Dvs. şi de conducător de lucrări monografice, întorcându-mă din cea de a noua campanie monografică, mă simt dator să vă raportez o parte din întâmplările care au determinat disoluţia vechii camaraderii ştiinţifice şi totala dezorganizare a lucrărilor noastre. Vă înaintez raportul acesta în scris pentru că înţeleg să-mi iau răspunderea de fiecare cuvânt şi pentru fiecare acuzaţie, contrar sistemului de calomnie şi bârfeală de care n-am fost cruţaţi niciunul. De altfel, în ce mă priveşte, sunt gata să dau oricând oricui lămuriri referitoare la cinstea, activitatea şi devotamentul meu monografic. N-am făcut în această campanie (în afară de redactările pe care le voi prezenta personal) decât să apăr numele Dvs. şi interesele instituţiei în slujba căreia mă găsesc. Dosarul întocmit în sprijinul raportului meu vă va lămuri pe deplin şi în privinţa aceasta. De aceea rolul meu acum, [aproape] de sfârşit, orice s-a inventat împotriva mea, nu poate fi decât acuzator şi acuz pe toţi fără deosebire din clipa în care realitatea este împotriva lor.

1. Între colaborare şi exploatare. Am avut cinstea să vă comunic încă din anul trecut situaţia reală a monografiei şi constatam atunci că nu toată lumea îşi face pe deplin datoria. Faptul acesta s-a văzut limpede la redactare. Toţi cei care la teren nu şi-au epuizat problema şi prin urmare n-au fost în stare s-o prezinte fără lacune, au propus celor cu material «să colaboreze». Nimeni n-are dreptul să refuze colaborarea cu un camarad care şi-a făcut datoria, dar a colabora însemnează a munci împreună, nu a munci unul în folosul altuia. Nu odată colaborarea la redactare era pe cale să se schimbe în exploatare de la monografist la monografist. Pentru Dvs. e foarte uşor să controlaţi afirmaţia mea – cereţi tuturor celor în conflict să înfăţişeze materialul cules la teren şi comparaţi calitatea şi cantitatea muncii. Un conflict de asemenea natură s-a ivit şi între mine şi Stahl, care a înţeles că are dreptul să-mi întrebuinţeze aproape tot materialul meu privitor la categoriile sociale, la prezentarea cadrului istoric. N-am refuzat deloc această «colaborare» (Stahl poate fi întrebat) dar i-am atras atenţia că-mi desfiinţează problema – pentru că nu mai puteam încerca o redactare de unitate socială cu materialul care mi-a mai rămas. Stahl, mi se pare, s-a convins mai târziu de acest lucru, pentru că mi-a înapoiat singur materialul, după ce a fost la Drăguş şi a cules personal altul.

2. Conflictul meu cu Dl. Brăiloiu. Lucrurile au mers însă şi mai departe. Dincolo de «colaborare» s-a încercat o încălcare nepermisă a însărcinărilor. Situaţia tehnicienilor în privinţa aceasta este foarte precisă. Au fost chemaţi să se integreze ei în lucrările noastre, nu să ne absoarbă pe noi în spiritul specialităţii respective. Aşa s-a ivit conflictul meu cu Dl. Prof. Brăiloiu. D-sa nu este sociolog şi nici n-a înţeles să se socotească vreodată monografist – aşa cum eu, de pildă, am făcut-o în toate împrejurările (în articole, recenzii, conferinţe). D-sa lucrează mai mult în folosul «Societăţii Compozitorilor Români», decât într-al nostru. Chestiunea articolului din revista «Boabe de grâu» ne este încă proaspătă în minte. Eu am fost însărcinat atunci să scriu un articol de lămurire cu Dl. Brăiloiu, iar acum la plecare ne-aţi spus la toţi redactorii principali să nu lăsăm pe Dl. Brăiloiu să se amestece dincolo de atribuţiile sale de folclorist muzical. Dl. Brăiloiu n-a vrut însă să se limiteze, ci a căutat să copieze cât mai mult material care nu-l privea. D-sa studiază icoanele împreună cu Stahl, studiu care revine lui Mac Constantinescu şi Drei Constante. Tot D-sa a cerut prin Stahl materialul referitor la înmormântare al lui Bernea şi Focşa şi mi-a copiat aproape în întregime materialul meu referitor la „ceată“ şi studia problema copiilor cu redactarea căreia am fost eu însărcinat chiar de Dvs. personal. În orice problemă se repeta amestecul Dlui Brăiloiu ajutat de Stahl. Cu ce scopuri? Am crezut atunci că e datoria mea faţă de Dvs., singurul faţă de care mi-am luat angajamente de colaborare, să apăr munca noastră în comun de orice întrebuinţare lăturalnică. Am scris în consecinţă scrisoarea, aici anexată, Dlui Brăiloiu, pe care vă rog să o citiţi şi să judecaţi întrucât e jignitoare pentru monografie. Sunt informat că nu vi s-a înaintat originalul scrisorii mele, ci o plângere a Dlui Brăiloiu către Stahl. Procedeul vorbeşte de la sine. Din scrisoarea mea nu s-ar fi putut constitui nici o acuzaţie care să nu-mi facă cinste şi nici Dl. Brăiloiu, nici Dl. Stahl nu-mi pot ierta că sunt mai devotat Dvs. şi monografiei decât Dlor personal. Pentru că Dnii Brăiloiu şi Stahl au lucrat în tot decursul campaniei împotriva Dvoastră şi a monografiei (documentele din dosarul alăturat sunt o dovadă categorică).

3. Un furt imaginar de icoană şi o înscenare lipsită de scrupule. Portretul moral al Dlui Brăiloiu, căruia i-am refuzat o colaborare fără condiţii, reiese din piesele din dosar – eu nu mai încerc nici un comentariu. Camaradul nostru Bernea a fost acuzat de un furt de icoană de către Stahl, Brauner şi Dra Cristescu (după cum dovedesc notele lui Focşa din dosar). Alarmat de această ştire m-am dus imediat la Drăguş să anchetez cazul la faţa locului. Am constatat o simplă înscenare a Dlui Brăiloiu, ajutat, se pare tot de Stahl. Vă înaintez declaraţiile foarte lămuritoare ale celor în cauză. Bernea a cumpărat o icoană din biserica Drăguşului, icoană iscălită de Savu Moga şi preţuită foarte mult de Dl. Brăiloiu. Acesta ar fi dorit să aibă dânsul icoana. Cum se găsea la Drăguş, Dl. Brăiloiu a plecat noaptea la 2 la Făgăraş şi l-a determinat pe Stahl să-l convingă pe Bernea (care pleca a doua zi), să restituie icoana pentru că ar fi plecat cu ea fără voia părintelui Jurcovan. Stahl a afirmat că are scrisoare de la preot (de fapt nu avea) şi Bernea a dat icoana înapoi. S-a întâmplat însă ca Bernea să-şi ceară banii înapoi şi Stahl, de faţă cu Focşa, i-a înapoiat preţul icoanei. A doua zi Dl. Brăiloiu, de teamă să nu fie tras la răspundere de Bernea i-a cerut părintelui Jurcovan o scrisoare (pe care ar fi trebuit să o aibă cu o zi înainte), scrisoarea dictată şi datată la cererea Dlui Brăiloiu, cu o zi înainte. Declaraţiile părintelui Jurcovan şi a celorlalţi martori, aici anexate, sunt destul de lămurite. Stahl, deşi ştia că n-a avut scrisoarea în seara respectivă şi că nu putea fi furată o icoană al cărei preţ l-a restituit chiar el, nu s-a sfiit totuşi să-l acuze pe Bernea de furt şi să răspândească ştirea printre toţi monografiştii (v. notele Focşa).

4. Chefuri, scandaluri, bătăi sau activitatea extramonografică a monografiştilor. Din nou faptele vorbesc singure – nu-mi rămâne decât să vă atrag respectuos atenţia asupra lor. Partea cea mai mare dintre monografişti (unii dintre cei care au fost aduşi împotriva părerii mele precise), în timpul acestei campanii, în loc să redacteze, s-au ţinut de chefuri şi scandaluri. S-a ajuns până la o bătaie într-un local public. Informat că chestiunea e pe cale să ajungă în faţa tribunalului, am intervenit din nou să salvez numele Dvs. întrebuinţat în mod nepermis şi instituţia în slujba căreia mă găsesc şi pe care o servesc şi îi sunt obligat. Am scris scrisoarea anexată şefului de poliţie din Făgăraş, care mi-a remis pentru Dv. un raport detaliat asupra scandalurilor petrecute – unul privitor la bătaie, altul la chefurile anterioare. Vă rog să citiţi aceste rapoarte şi să judecaţi cum credeţi de cuviinţă. Îmi permit doar să vă amintesc că decăderea aceasta monografică a început de la Cornova şi dacă atunci s-ar fi luat o măsură radicală, lucrurile n-ar fi ajuns aici.

5. Concluzii. Cauzele disoluţiei uneia dintre cele mai frumoase opere a Dvs. apar după lectura şi cumpănirea dosarului alăturat, pe deplin lămurite. Ele nu privesc ambiţia mea de a ajunge în locul lui Stahl, cum s-a spus de adversarii mei, cu rea credinţă, şi nici izolarea mea firească în munca depusă pentru aceeaşi monografie pe care alţii au înjosit-o şi şi-au bătut joc de ea. Profesorului meu de Etică, pentru că ştiu că mă va înţelege, îmi permit să-i atrag atenţia că motivele profunde ale situaţiei urâte în care ne găsim sunt de ordin moral. Nu se poate lucra cu oameni cari n-au simţul răspunderii, al cinstei şi al bunei cuviinţe, oricât de talentaţi şi de pregătiţi ar fi. Oamenii care îşi petrec nopţile în chefuri şi scandaluri şi n-au nici o consideraţie pentru opinia semenilor sau nu se dau în lături de la nici o bârfeală, de la nici o minciună şi de la nici o calomnie (care din cei care ne-am văzut modest de treabă n-am fost calomniaţi?) – nu sunt făcuţi pentru o muncă în comun şi nu rămâne decât să fie îndepărtaţi. Dacă nu dispuneţi excluderea tuturor celor vinovaţi, monografia va sfârşi într-un scandal enorm. Redactarea Drăguşului poate fi gata în două luni, dar cu alţi oameni şi cu altă îmbărbătare din partea Dvs. Eu nu odată m-am obligat în chestiuni disperate şi de astă dată vă stau complet la dispoziţie şi sunt sigur că monografia poate fi încă salvată. E momentul unei totale purificări, dincolo de prietenie şi de orice consideraţie personală. Suntem în cazul unui act de justiţie nepărtinitoare. Altfel ne faceţi nouă, care ne-am văzut de treabă, situaţia cu totul intolerabilă şi nu ne mai rămâne decât să renunţăm pentru totdeauna la o muncă în care am pus mai presus de toate suflet, tragere de inimă şi credinţă. Vă rog încă o dată să consultaţi dosarul alăturat, piesă cu piesă, întregiţi-l cu alte documente, din altă parte, apoi hotărâţi fără nici o părtinire. În ce mă priveşte, nu vă cer decât dreptate. Toţi cei care am fost calomniaţi cerem să fim reabilitaţi. Nu înţeleg să fiu acuzat de oameni cari n-au decât dreptul să fie pedepsiţi şi îndepărtaţi ca nedemni. Dispuneţi să se strângă tot ce au scris monografiştii la un loc, în materia de monografie şi propaganda pe care au făcut-o în scrierile lor pentru răspândirea sistemului şi a metodei Dvs. de cercetare şi tot ce am avut cinstea şi plăcerea să scriu eu – puneţi-le în cumpănă şi judecaţi din nou dacă am avut eu rolul nefast în această asociaţie, pe care mi-l atribuie Dl. Brăiloiu şi prietenul său devotat Stahl.

Aştept de la profesorul meu, pe care îl respect şi la care ţin fără nici o condiţie, un act hotărâtor de dreptate.

Cu profund respect,

Traian Herseni

Bucureşti 1 Sept. 1933“

La scăldat la moara din Drăguş: Xenia Costa-Foru, Henri H. Stahl, Mircea Vulcănescu şi printre mai mulţi necunoscuţi am identificat pe Harry Brauner, Mihai Pop şi Nicolae Argintescu-Amza

Această scrisoare trădează gradul de deteriorare a relaţiilor dintre monografişti, dar, în primul rând, dintre Traian Herseni şi Henri H. Stahl. Ea este cu atât mai ciudată, dacă luăm în calcul scrisorile prieteneşti ale lui Herseni, aflat la Berlin, adresate lui Stahl (vezi Henri H. Stahl, Epistolar monografic, ediţie de Zoltán Rostás, Bucureşti, Paideia, 2015). Ea explică şi fenomenul de „împrăştiere a monografiştilor“, despre care a pomenit Stahl în memoriile sale. Dar explică şi primele cauze ale eşuării realizării monografiei Drăguşului.

După această scrisoare ar fi fost greu de crezut că gruparea monografică ar mai fi putut să funcţioneze încă o săptămână. Este probabil ca Gusti, fiind edificat asupra celor întâmplate la Făgăraş şi Drăguş, să nu fi luat în considerare cele cerute de Herseni. Astfel, şcoala monografică a continuat să funcţioneze relativ paşnic, datorită abnegaţiei lui Anton Golopenţia de a estompa asperităţile dintre cei implicaţi în conflict şi datorită înţelepciunii lui Gusti. Sfârşitul şcolii s-a produs treptat, între toamna anului 1939 şi vara anului 1948.

Dar scrisoarea are o mare importanţă documentară, fiindcă sintetizează carenţele unei direcţii de cercetare. Aceste carenţe au început să iasă la iveală nu în faza primelor contacte cu terenul, ci în faza de finalizare a cercetării şi a redactării studiilor. În plus, scrisoarea arată greutatea organizării cercetării colective – o invenţie dragă profesorului Gusti. Întrucât împărţirea temelor de cercetare la mai mulţi monografişti risca suprapuneri, a apărut greutatea valorificării cercetărilor proprii şi, mai grav, chiar însuşirea muncii unora de către alţii.

Probabil, dar nu este sigur, că aceste conflicte nu s-ar fi întâmplat în prezenţa lui Gusti, dar este cert că ar fi existat diferenţe de nivel de elaborare a lucrărilor, generând alte frustrări. De altfel, atmosfera de incertitudine din rândul monografiştilor s-a observat înainte de campania de redactare de la Făgăraş; acolo, însă, ea s-a amplificat din cauza apariţiei unui comportament competitiv, în locul celui de cooperare, care era caracteristic în anii 1920, pentru membrii şcolii monografice. Să nu uităm că aceste două campanii de la Făgăraş au avut loc pe fondul marii crize economice, în care perspectiva şomajului intelectul nu a fost numai o noţiune teoretică.

Filipica epistolară a lui Herseni apare ca un document al ataşamentului total al asistentului universitar faţă de doctrina monografistă a profesorului, mai profundă decât a celorlalţi. Acest lucru înseamnă că, în surdină, începuse contestarea teoretică a monografiei totale gustiene (care va avea, ulterior, valenţe constructive la unii, dar şi distructive la alţii).

În sfârşit, această scrisoare trimite şi la aspecte mai puţin cunoscute (dar bănuite) ale diferenţelor de mentalitate dintre cei doi „rivali“ – care, într-o anumită măsură, reflectau diferenţele dintre monografiştii bucureşteni şi cei originari din provincie. Afirmaţia nedezvoltată a lui Herseni, conform căreia „decăderea“ a apărut deja în campania monografica din Cornova, din 1931, mi-a reamintit de scrisoarea-raport a lui Stahl către Gusti:

„Stimate domnule Profesor,

Rămas în Cornova, vă rog să-mi îngăduiţi să vă dau raportul cu privire la lucrările monografice.

În aşteptarea domnului Golopenţia, care va sosi pe la 8 Septembrie, m-am apucat să citesc toate dosarele cu de-amănuntul. Sunt multe excelente, altele foarte slabe. Materialul e rău clasificat. Fiecare şi-a pus fişele la dosarul lui personal astfel că, de pildă Magia dşoarei Ivanovici, descântecele dşoarei Cristescu, riturile dlui Bernea, mitologia dlui Ionică, Technologia lui Samarineanu şi religiosul lui Iosif repetă aceleaşi fişe, cu privire la aceleaşi probleme, în 6 dosare deosebite. Va trebui procedat la o reclasificare. Iar la viitoarea campanie va trebui să reducem mult numărul monografiştilor.

De altfel aceasta era şi părerea Dvoastră: 20 de monografişti lucrând în mod priceput sunt prea de ajuns. Numărul mare al participanţilor aduce după sine o îngreunare administrativă, care nu e răsplătită prin aport de muncă corespunzător. Când sunt mai mulţi, pe o singură problemă, fiecare se lasă pe nădejdea că vor munci ceilalţi. Când sunt puţini, fiecare lucrează din toate domeniile, la maximum. Cel puţin eu, nestingherit de griji administrative pot acum să lucrez nu numai problema mea, ci şi pe a altora, cu totul altfel şi mai spornic decât până acum.

Nu uit însă volumul de metodologie făgăduit. Am redactat foarte mult la el şi în Octombrie va fi gata de tipar. Lucrez şi la redactarea Cornovei.

Am plecat câteva zile la Bucureşti şi mi-am adus cărţile de care aveam nevoie: literatură cu privire la reformele agrare ruseşti. Vreau să văd dacă din materialul basarabean pot scoate lămuriri cu privire la cearta existând (d. p. între marxişti: R. Luxemburg, Otto Bauer) asupra efectelor sociale ale reformei lui [indescifrabil]. Voi rămâne şi câteva zile la Chişinău, în Arhivă, în acelaşi scop. Problema mi se înfăţişează azi încă mai sugestiv decât acum o lună. Dacă voi găsi la Serviciul Cadastral din Chişinău harta Cornovei din 1818, ceea ce este posibil, atunci şi pentru Arhiva aş putea da un studiu fragmentar cu privire la vatra satului Cornova.

Încolo, domnule Profesor, o duc aici cam singur, dar destul de bine. Şi dacă mi se mai întâmplă să-mi scrântesc, ca săptămâna trecută, un picior, apoi îmbogăţesc dosarul magiei cu fişe, căci mă vindec cu pământ de la rădăcină de prun, fiert cu câlţişor de in şi mă las plimbat pe la toate descântătoarele din sat (pe vârstă şi stare socială).

Cu sătenii mă împac excepţional de bine. Cavalerii cl. I., din toată regiunea nici nu mai fac bal fără mine. Mă chiamă şi eu sunt silit să dansez demonstrativ, «ca la Bucureşti» [indescifrabil] etc, în bocanci, cu domnişoare mai mult desculţe.

Ştiţi că acum în sat există o modă monografică: cu cămaşa răsfrântă, cu mânecile suflecate şi cu cozorocul tăiat, adică cu şapca în formă de bască. E un costum purtat de protipendada cavalerilor de-a’ntâia.

Viile încă n-au început. Dar oamenii pregătesc de pe acum vin în mici balercuţe, ca să aibe la cules. În sat e o beţie generalizată, spăimântătoare. Noaptea satul întreg urlă: cântece monografiste. Se fac şezători de penit pene, de răsărite, de tors, la care particip. Apoi se mai taie flăcăii în cuţite şi vin de mi se jeluiesc. Le dau cu iod şi fac fişe p. moralitate. Satul e deci cu totul altfel acum pe toamnă. Jalnic dar interesant.

Şcoala s-a deschis azi 2 Sept cu 20 de copii, deşi ordinul ministerului pe care îl urla peste sat, din vârful dealului, un gardian al primăriei, specifica lămurit ca să fie pe ziua de întâi toţi tinerii între 7 şi 18 ani la şcoală!

Trebuie să vă mai spun că am pierdut aparatul fotografic şi n-am avut putinţa să cumpăr altul pentru că [indescifrabil] toată leafa mea pe August, Sept şi Oct s-a prăpădit în interes general. Îmi pare rău, căci fotografiile pe care le-am luat şi pe care în parte le-am şi lucrat, sunt foarte bune. Sper însă să vie Berman din nou aici. De asemeni Posmantir mă anunţă că filmul e bun şi că [indescifrabil]. Îl amân însă p. la venirea Dvoastră în Bucureşti.

Vă rog să-mi permiteţi să vă mai scriu încă multe din satul în care aţi lucrat o lună şi să vă urez, la Vitel, odihnă bună.

Al dvoastră devotat

Stahl“

Din această scrisoare putem deduce că, dincolo de aspiraţiile de conducere ale lui Traian Herseni, pe tânărul asistent sobru şi muncitor îl deranja felul lejer de a fi al lui Stahl. În participarea la balul ţăranilor cornoveni şi, apoi, la chefurile din Făgăraş, Herseni vedea un atentat împotriva monografiei, chiar dacă recunoştea talentul de cercetător al lui Stahl. (Este semnificativ că în aceşti ani Stahl a participat intens la activitatea asociaţiei Criterion, dar Herseni şi anturajul lui, nu.) Pornind de la analiza (viitoare) a celor două scrisori, coroborând şi cu alte surse, putem lămuri şi alte cauze ale tensiunilor din şcoală gustiană, în primul rând aceea a tensiunilor dintre monografiştii originari din Bucureşti şi cei din provincie, primii fiind strâns legaţi de boema artistică a Capitalei.

Din datele cunoscute până în prezent, aşa cum am precizat mai sus, criza s-a sfârşit datorită intervenţiilor lui Golopenţia şi înţelepciunii lui Gusti. În ciuda lărgirii activităţii şcolii monografice cu intervenţia cultural-socială de la Fundaţia Culturală Regală, proiectele de cercetare au continuat. Iar, prin nominalizarea Bucureştiului ca loc şi organizator al Congresului Internaţional de Sociologie, activitatea monografică a luat un nou avânt: Herseni a primit sarcina să redacteze, pentru congres, monografia Drăguşului, iar Stahl, monografia Nerejului, fiecare lider având, de data aceasta, propria echipă. După cum se ştie, Stahl a reuşit să finalizeze cele trei volume ale monografiei, Herseni, însă, nu.

Între timp, relaţiile dintre cei doi s-au ameliorat semnificativ. Aşa se explică ajutorul dat colegului Henri H. Stahl, aflat la concentrare în regiment, în 1940, de către Traian Herseni:

„– Şi doctoratul până la urmă l-aţi făcut în drept.

– L-am început, dar l-am lăsat. Am făcut numai un an din doi. Din doi ani de zile un an am făcut, apoi am trecut la sociologie, nu mai m-a interesat dreptul. N-am avut grijă de cariera mea. Şi doctoratul în sociologie l-am luat aproape fără voia mea. Acolo s-a purtat foarte bine Herseni. Eu eram concentrat de şase luni de zile undeva la malul Dunării şi formalităţile toate de înscriere la doctorat au fost făcute de Herseni. Gusti a intervenit să-mi dea voie de la armată să viu să dau doctoratul. Am venit, am dat doctoratul şi m-am întors înapoi. Dar asta a fost făcut fără nici un fel de participare a mea. În doctorat trebuia să public ceva în româneşte, dar s-a luat o dispoziţie specială, o derogare specială, ca să pot prezenta o parte din lucrarea din Nerej. Dar toate demersurile le-a făcut Herseni.

– Interesant! Ciudat om a fost Herseni.

– Foarte ciudat“. (pp. 135-136)

Cred că procesul de „developare“ din paginile de faţă a reuşit să clarifice faptul că această criză a monografiei, dintre 1932 şi 1933, avea ca origine şi contextul social precar, şi neajunsurile organizării interne a cercetărilor monografice. Pe acest fundal, carenţele de personalitate puteau să iasă mai pregnant la suprafaţă. Pentru mine, un sigur lucru rămâne încă în obscuritate: de ce nu s-a realizat monografia Drăguşului?